Am
aș îmbrățișa un copac
din coaja lui aș mușca
în coaja lui aș țipa
cercul frânt
al gurii mele tăcând.
am atâta nevoie,
atâta nevoie am,
să pun la loc ce încă n-am mușcat.
aș îmbrățișa un copac
din coaja lui aș mușca
în coaja lui aș țipa
cercul frânt
al gurii mele tăcând.
am atâta nevoie,
atâta nevoie am,
să pun la loc ce încă n-am mușcat.
Braşovul e unul dintre puţinele oraşe de care mi se face dor. N-am crescut acolo, nu-l cunosc prea bine, nu ştiu mai nimic despre el.
Un dor ce mă bântuie de parcă aş fi scris deja nu unul ci chiar mai multe romane, de parcă aş şti cum e.
Ca o nostalgie după vremuri ce n-au existat încă.
Un dor pentru imagini aievea ce deseori mă cutremură cu realismul lor: eu scriind, la o fereastră spre dealuri.
Un dor pentru o poveste care să mă soarbă într-atât încât revenirea în propria-mi fiinţă s-ar naşte din „Sfârşit.”.
Mi-e dor să scriu un roman.
Despre mine cea care n-am fost. Despre mine cea care voi fi.
Despre mine scriind dinainte de a fi.
Despre poveştile pe care nu le mai pot trăi.
Mi-e dor să scriu un roman ca un poem, ca o alegorie.
Ca şi cum mi-aş ştii fiecare cititor, iar fiecare cititor ar crede că mă ştie. Ca şi cum chiar fiecare cititor ar fi scris despre el însuşi.
Mi-e dor să-mi scriu un roman.
cu mâna-ntinsă
cerului cehesc de carton
Alb fără lumină,
nor fără de nori
Păsări de chinină
lasă-n el fiori