[Jurnal în mișcare 12] 2025 sub lupă

Îmi place să las bilanțul anual pe ultimele zile din decembrie deși observ că multă lume începe din noiembrie. Poate că aștept să se mai întâmple ceva definitoriu. Poate că mă tem să trag linie și să fiu sinceră cu mine. Sau doar mi-e greu să trag concluzii în lipsa unor dorințe clare. Ceea ce eu NU mi-am propus la început de an.

Cert este că 2025 a curs de la sine, fără vreun eveniment extraordinar, un an în care treptat am început să iau pauză de la „prea multa dramă”. Probabil că era timpul, că ultimii patru ani aici plus cel în România, de dinaintea plecării, m-au consumat destul și spiritul de supraviețuire s-a activat. Cert e că nu m-am opus liniștirii. Nu spun că am găsit răspunsuri, dar măcar încep să fiu dispusă pentru ele…

2025 pe scurt

✍️ Aceasta este a 32-a postare pe blog (din totalul de 1436 în cei 17 ani de blogging). Comparativ cu alți ani, stau binișor la acest capitol, deși inspirația și timpul liber nu vin prea des împreună.

✈️ Am fost doar de două ori în România, în vacanțele Mirunei din aprilie și octombrie, în deja clasicul tur prin țară București – Tehomir (Gorj) – Brașov, cu mențiunea că din acest an sunt zboruri directe și la Craiova sau Brașov și mai pot scuti din călătoriile cu CFR-ul.

👐 La capitolul vizite/întâlniri a fost un an modest. Bunica ne-a vizitat o dată, iar de două ori ne-am întâlnit cu prietenii, la schi în Austria în ianuarie și în Dolomiți, în iulie.

👍Miruna e în clasa a treia, într-un program pilot fără teme, dar care nu înseamnă lipsa progreselor la citit, scris, socotit, lucru manual etc. Se pare că se poate învăța și fără stres, fără memorat, fără părinți surescitați, fără meditații. În limba română scrie și citește mai mult decât decent doar din activități obișnuite, fără să fac lecții cu ea (îmi propusesem, dar a mers mai ușor decât credeam).

😐Multă lume de aici sau de acasă mă întreabă dacă m-am integrat, ori e o întrebare la care nu pot răspunde pentru că nu e o bornă palpabilă. Îmi aduce și mie frustrare să încerc să răspund, alături de o altă întrebare clasică, dacă îmi place aici.

Dar știu că oamenii sunt doar curioși sau bine intenționați, nefiind vreodată într-o ipostază asemănătoare, așa că merg pe mâna complexă a adevărului. Ar fi simplu să răspund da sau nu, dar ar fi o minciună. Am scris mai multe în postarea precedentă, Patru ani de Elveția.

🏃🏽‍♀️

Sportiv, strava zice că în 2025 s-au adunat:

• 🏃🏽‍♀️ în alergare 2005km cu 62000m+ (față de 1900km în 2024 sau 2500km în 2023)
• 🚴‍♀️ pe bicicletă 328km (majoritatea indoor)
• 🥾 la drumeție 226km
• 🏃🏽‍♀️ 14 concursuri, dacă e să număr și micile întreceri locale. Cinci curse montane, dintre care unul în România (Brașov Semimaraton) și două faine în Alpi (Bernina Ultraks, Arosa Trailrun). Restul, multe verticaluri și crosuri urbane, bune de antrenament și uneori socializare.
• 👎fără PB-uri (personal best) anul acesta – îmbătrânesc?!?
• 👍din nou voluntar la cursa locală Altstätter Berglauf, a treia ediție
• 👍13 urcări la St. Anton, vârful de deasupra orașului (față de 21 în 2022, 16 în 2023, 11 în 2024)
• 👍în ianuarie se fac doi ani de când alerg cu grupul MILA

La capitolul statistici sportive intră și clasamentul ITRA unde m-am străduit să readun puncte după pauza din 2024 ajungând la indexul 571 (de comparație, maximul este 1000p, cea mai bună atletă are 850, cel mai bun atlet 960).

Mai jos 2025 și 2023, click pentru imaginea mărită.

Planuri pentru 2026?

Cum școala și serviciul au momentan drumul lor așezat, doar plimbările trebuie organizate din timp, ori asta nu e simplu când sunt prea mulți factori de luat în seamă. Să mă simt stresată din atâta lucru mă demotivează și mai tare și mă face să mă simt superficială: omenirea are probleme reale, iar eu…

Cu doar o cursă și aceea în septembrie (Arosa) îmi dovedesc aproape totala lipsă de idei. Nu știu unde vreau să fie principala vacanță de familie, care-i cursa target, în care vacanțe ale Mirunei să merg în România, cum aș putea face să mă văd mai des cu prietenii/familia.

Dar hai totuși să înșirui câte ceva, de obicei scrisul „mă obligă”:

• test de germană (B1)
• minim o cursă de alergare în România
• minim un maraton montan de peste 42km (ultra)
• să ne mutăm în chirie la casă – măcar să vedem cum e…
• să învăț să înot
• să pun schiurile de fond în picioare
• să vizitez un loc complet nou
• o drumeție lungă cu dormit pe munte (la cabană / în familie și/sau la cort)
• mai puține rețele sociale
• să citesc mai mult
• să-mi vindec accidentarea inghinală (în noiembrie s-a făcut anul…)
• mai multă disciplină, organizare
• rutine zilnice, de exerciții pentru trup / minte (vârsta o cere la multe capitole!)

Anul trecut nu am scris o astfel de listă, așa că n-am ce bifa, dar la final de 2026 o s-o pot face! 🙂

Un pic despre Decembrie

Strava zice că în luna decembrie am alergat de 15 ori (156km cu 3600m+). Cea mai lungă alergare a avut 23km, urmată de un hike-run de 20km. La capitolul sport în casă am strâns 5 sesiuni de exerciții (cu sau fără greutăți) și 4 sesiuni de pedalat (~55km).

La capitolul consistență, poate cel mai important, dar greu de menținut, mă străduiesc ca măcar o dată pe săptămână să pedalez și să-mi fac gimnastica. Într-o altă zi, de obicei Miercurea cu MILA, am antrenamentul cu intervale. În weekend-uri, long run-ul. Dar tot simt că nu acopăr toată gama, îmi lipsesc repetările la deal și tempo-urile ceva mai lungi de 1-2km.

Altfel, a fost una dintre cele mai modeste luni la capitolul drumeții. Nu știu dacă e de vină falsa iarnă, sau oboseala, răcelile și lipsa de idei au contribuit și ele cu câte ceva.

Finalul de lună a scăpat totuși turma.

Jurnalele acestea sunt bune și când simt că n-am ce scrie în ele, îmi amintesc că timpul nu trebuie lăsat să treacă. Când se adună oboseala avem senzația că s-au întâmplat prea multe deodată, dar adesea e doar rutina. Din ce am observat, e foarte greu să rupi lanțul oboselii acumulate, necesită un alt efort la care nu mai ești psihic dispus.

Rutina în sine e bună, atâta vreme cât viața nu se rezumă doar la ea…

🏃🏽‍♀️

6 decembrie, prima etapă a competiției de tip cupă, Lustenau Crosslauf, ediția 56. Prima cursă a avut 9km și a constat în trei ture pe malul Rinului vechi, un traseu de tip cros care are și asfalt, dar și poteci înguste și curbe și sus-jos. Cu un timp de 40min am încheiat a patra la general și a doua la categoria 40+.

Următoarea etapă a fost pe 20 decembrie, dar nu am fost în oraș. A treia va avea 15km, pe același traseu și va fi pe 3 ianuarie. După a șasea etapă, din februarie, se va face clasamentul total în care vor conta cele mai bune trei curse. E un sistem interesant și e prima oară când particip la așa ceva.

🗺️

20 – 22 decembrie, Innsbruck, o mini evadare de familie alături de bunica. Nu am vizitat mare lucru, doar plimbări urbane cu ținta Târgul de Crăciun, dar a prins bine ca ieșire din Altstätten, să mai vedem și noi lumea (sic!).

Din câteva puncte de vedere pot aprecia și mai mult Altstätten, orășelul în care nu se întâmplă (mai) nimic, în care distanțele sunt mici și liniștea nu e tulburată de vuietul autostrăzilor și de dute-vino-ul avioanelor.

Cultural vorbind, Innsbruck e un oraș cu de toate, dar mai depinde și de starea omului. Eu sunt în perioada potecilor, a naturii de orice fel, a spațiului rural iar nu urban. Însă, ca de obicei, arhitectura și zidurile și vitrinele galeriilor de artă, mi-au indus stări profunde pe care le credeam amorțite… Sper ca într-o zi să-mi reapară pofta de vizitat locuri noi.

🎄

25 decembrie, Crăciun, cu cadouri în jurul bradului și prieteni la masă. A fost singura zi cu soare plin, fără plafon de ceață, dar ca un făcut, fiind gazdă, nu am reușit să ies afară.

🏃🏽‍♀️

De dragul soarelui și-a mării de nori

26 decembrie, o alergare solitară prin ținutul Appenzell-ului, cea mai lungă a lunii (23km, 680m+, 3h cu pauze, strava), motivată de ieșirea din ceața hotărâtă ce ține de vreo două săptămâni valea captivă, cu prea scurte excepții. Am plecat cu toții cu mașina la St. Anton, iar de acolo familia la drumeție și eu la alergare.

Nu știam cât și cum, aveam lipsă de energie și dureri musculare inexplicabile, dar după cinci-șase kilometri organismul s-a reglat la fel de inexplicabil și a ieșit o tură foarte faină.

Nu doar a doua zi de Crăciun, dar și o sărbătoare solară, fiind un adevărat „bulevard” pe culme, oamenii din toate părțile urcând de sub plapuma de nori, mai toți cu bucuria pe chip, căutând un colț liniștit de stat pe iarbă. Păream singura „nebună” grăbită 🙂

De parcă spectacolul mării de nori n-ar fi fost destul, am avut parte și de un efect Gloria / spectrul Brocken chiar pe final de tură, când reintram sub nori.

Unele momente în natură sunt pur și simplu incredibile, repetabile dar unice, iar cele așteptate, adesea peste așteptări (peste două zile natura avea să mă răsfețe din nou).

🏃🏽‍♀️

Kamor, în sfârșit pe vârful „ocolit”

28 decembrie, o nouă tură solitară prin Alpstein, o adevărată duminică pe munte, acolo unde dacă mă iau după crucile simple de lemn și după sentimentul complex de eliberare, e tot un fel de slujbă (20km, 1360m+, 3h45 cu pauze, strava).

Aceeași motivație puternică, să fiu deasupra ceții, la care s-a adăugat și faptul că luni lucram, deci trebuia să mă urnesc. Mi-a luat ceva, de pe la ora 9 la 11, dar în autobuzul 300 de la 11:27 eram singurul pasager spre Rüthi.

28 de minute mai târziu coboram într-un sat aflat imediat sub munte și începeam să urc. Nu era prima oară când îmi începeam o drumeție în Alpstein de aici, însă de data asta am ales o rută ce părea directă și anostă, dar care s-a dovedit minunată. Trecerea prin stratul de ceață lat cam de 100m+ a fost o adevărată feerie…

Mergeam prin decorul plin de chiciură și mă bucuram ca un copil de așa frumusețe. Mi-ar fi plăcut să împart cu cineva, mi-ar fi plăcut ca toți oamenii dragi mie să fie acolo pentru o clipă, să se bucure și ei.

Pentru că nu-s câini, și trebuie s-o spun, sentimentul de siguranță e incredibil. Pe un traseu necunoscut, cu vizibilitate redusă, să nu mai ai temeri e ceva greu de explicat. În zona asta s-au raportat lupi ce în fiecare iarnă atacă oile localnicilor, deci teoretic există ceva animale sălbatice. Dar e altceva. Nu cred că aș putea să umblu singură prin Bran-Măgura-Peștera cu aceeași relaxare… (dar ar fi mai ușor să am cu cine).

Pe aici nu m-am întâlnit cu nimeni pentru că, aveam să descopăr la ieșirea din plafonul de nori, există o parcare undeva mai sus, lângă ceva stână. În poienițele scăldate de soare, oamenii apăreau de peste tot. Din nou sentimentul de sărbătorire a luminii, a evadării din griul de pe vale.

La pachet cu soarele a venit și căldura pe am savurat-o cât de mult am putut. Dacă asta ar fi tot ce poate iarna, nu m-aș supăra (sic!). Deși urcarea strânge peste o mie de metri diferență de nivel, nici nu am simțit că urc atât de mult, încântarea e cea mai bună motivație.

Nu aveam idee cât de mult vreau să continui, ci doar că vreau să fie pe la soare așa că m-am tot dus spre Hoher Kasten, vârful de 1794m ce dă tonul crestelor din Alpstein (doar cu cinci metri mai jos ca Postăvaru).

Pe când mă apropiam, am observat că puțina zăpadă e bocnă chiar și unde bătea soarele, așa că am renunțat rapid la vârf, mai ales că serpentinele sunt în umbră și oamenii ce coborau dădeau senzația de chinuire. Între a face un dus-întors inutil și poate chiar riscant și a mă bucura de soare, am ales cu ușurință a doua variantă.

Așa că m-am reorientat rapid spre Kamor (1751m), pe lângă care am trecut de multe ori, l-am tot ocolit până s-a găsit momentul potrivit. Acum.

Am stat singură pe vârf minute bune, a fost liniștitor. Vedeam aproape același peisaj ca de pe HK și îmi spuneam că uite, e chiar mai bun privitul din lateral. Am pus telefonul pe o piatră și am făcut selfie-uri în timp ce o stăncuță de munte îmi dădea târcoale. Să-mi fure ochelarii lăsați jos?!?

Am întâlnit multe cruci de lemn, aproape fiecare stână are una în apropiere, fiecare vârfuleț are una, iar cea de pe Kamor le era asemenea. Simplă. Imediat sub vârf e o stație militară sau buncăr sau ambele, deservită de un drum asfaltat ce iarna e complet deszăpezit. Crucea însă, e din lemn, contrastând cu betonul dinspre platou și anunțând hăul din partea opusă.

Nu sunt un om religios, dar îmi plac simbolurile și cu cât sunt mai simple, cu atât sunt mai larg adresate orișicui, fiecare după ce-l mână, lucru pe cât de inteligent, pe atât de inclusiv. Dacă mă întrebați pe mine, crucile, pârleazurile, gardurile de piatră, potecile săpate în piatră sunt un soi de mașină a timpului. Îți poți imagina cum era altcândva, generații întregi de oameni ai muntelui. Realizezi că modernitatea și conservatorismul coexistă aproape peste tot într-un mod pe care Elveția l-a rafinat la nivel de artă. Cel mai probabil înainte de-a fi o țară bogată.

Revenind, coborârea a stat sub semnul „cât mai mult pe la soare” chiar dacă unele părți ale traseului s-au repetat cu cel de la urcare. Trecerea prin „banda” de chiciură a fost frumoasă, dar parcă nu la fel de spectaculoasă. Mi-a plăcut însă sentimentul de alergare fără efort, deși ar fi trebuit să mă simt cu energia pe final după doar un baton și doar o jumătate de litru de apă. Dar probabil așa-i după Crăciun… (sic!)

🎉 La mulți ani! 2026, să ne aduci sănătate și amintiri frumoase!🎉