Azi se împlinesc patru ani de Elveția, patru ani ca un ciclu școlar la sfârșitul cărora nu există vreo diplomă, ci un sentiment că am răzbit… cu bine. Pentru cineva care nu și-a dorit niciodată să emigreze, nici măcar în mult dorita Elveție, pentru cineva care suferă cronic de singurătate, pentru cineva care nu știe să păstreze legăturile după plecare, în fine, ați prins ideea, pentru cineva ca mine e mare lucru să pot scrie că am răzbit.
Că am supraviețuit depresiei, rupturii, neputinței, nevorbitului și câte altele, că deși m-aș întoarce și mâine acasă, că deși aici sunt și voi rămâne o străină, mă regăsesc în multe elemente din cultura elvețianului de rând*. Nu știu dacă e suficient pentru o ancoră, așa cum mi-a fost natura dintotdeauna, dar cu familie cu tot strâng trei puncte de echilibru.
* elvețianul get-beget din partea germană, din părinți elvețieni; cu imigranții de a doua sau a treia generație e adesea altă poveste; cu cei din partea franceză sau italiană nu am avut de-a face, la fel cum n-am cunoscut milionari în franci, ci doar oameni cu joburi, familie și hobby-uri, la fel ca majoritatea dintre noi (chiar dacă vi se pare că e „alt nivel”, e din cauza comparației inevitabile cu ce e la noi, dar orice elvețian îți va enumera fără să stea pe gânduri nemulțumirile sale, lucru absolut normal în orice societate).
Am mai scris pe subiect… (asta în afară de majoritatea postărilor din ultimii patru ani…)
Dar să trec la fapte și impresii mai concrete.
🎄
Prima, cea care mi-a dat ideea postării, e bradul din mica piață centrală a Altstätten-ului, între primărie și cele două biserici, catolică și evanghelică: doar bradul e altul, instalația și globurile mari, roșii, sunt aceleași de patru ani încoace. La fel și decorațiunile de pe străduțele centrului vechi.
Și despre asta e Elveția, despre lipsa risipei. Iei/faci lucru de calitate și îl ții… cât de ține. Nu e despre modă, despre culoarea anului, despre bâlci, kitsch, despre impresionarea alegătorilor sau mai știu eu ce. Spiritul sărbătorilor stă în simboluri, nu în preț.
Și acest lucru se vede și în organizarea concursurilor, multe cu o vechime de treizeci, patruzeci de ani sau chiar peste, și unde nu se schimbă nimic radical de la un an la altul. Concurenții nu sunt momiți cu o sacoșă de produse, ci cu un număr și experiența pe care fiecare și-o creează.
În deja patru ani, am reușit să-mi stăpânesc mai bine impulsurile de a cheltui… venite dintr-o întreagă psihologie pe care nu mă apuc să o scriu, dar o știți și voi: când n-ai avut și nu te-ai vindecat de lipsă, duci cu tine toată viața obsesia de a acumula. Trebuie, nu trebuie, să fie acolo!
Nu e vorba despre bani, ci să-ți pui întrebarea corectă. De ce cumpăr? Să umplu un gol, să arăt că îmi permit, să mă răsfăț, pentru că-mi trebuie, pentru că s-ar putea să-mi trebuiască, pentru că e ceva artistic și îmi inspiră un sentiment, pentru a susține o afacere locală sau un producător handmade etc. Orice întrebare e legitimă atâta vreme cât ai un răspuns.
🤭
Vorbesc mai fluent germana, dar nu musai mai corect, sunt prea impulsivă de felul meu și cred că la patruzeci și ceva de ani, asta nu se mai corectează. Însă, mare noroc pe mine, elvețienii vorbesc cam ca oltenii: mult, adesea tare, unii peste alții.
Înțeleg și elvețiană ce și ce, mai ales de la cei cu care interacționez des și le-am deprins felul de a vorbi, fie că e dialectul de St Gallen sau cel de Zurich.
La serviciu vorbesc doar în germană din alegerea mea, dar și peste tot altundeva, cu grupul MILA cu care alerg miercurea sau cu mamele de la școală etc. O dată pentru că vreau să se prindă și de mine și a doua pentru că locuiesc în țara lor și, măcar din respect, pot încerca. Când nu găsesc cuvântul, îl spun în engleză, dar continui în germană dacă m-am făcut înțeleasă.
Iar legat de vorbit, adesea mă autocorectez din mers, mă bâlbâi sau chiar întreb care e varianta corectă și accept orice corectare, nu mă simt ofensată. Am tot citit pe grupuri în diverse comentarii că unii se simt lezați, în special vorbitorii nativi de engleză, dar sincer, mi se pare aiurea. Cine te corectează nu arată superioritate, dimpotrivă.
Altfel, mi-ar părea rău ca, idealist vorbind, Elveția să-și piardă identitatea care vine tocmai din varietatea aceasta lingvistică, patru limbi și… multe dialecte. Când mă apropii cu trenul de Zurich și aud tot mai multă engleză, am un sentiment de uniformizare, felurit de cel avut pe Valea Rinului, unde oamenii se salută pe stradă fără să se cunoască (ca la țară).
🤍
Că tot am pomenit de oameni, deși am citit diverse și nu neg că există, eu nu am simțit niciodată discriminare în vreun fel, nici ca imigrantă (dintr-o țară balcanică), nici ca femeie, nici ca nivel financiar sau ce v-ați putea imagina. Inclusiv la locul de muncă, unul tehnic, unde sunt puține femei, iar eu cel mai probabil, singura imigrantă. Dimpotrivă, mă simt apreciată și integrată și doar propriul vocabular mă limitează.
🏢
E evident că serviciul m-a scos treptat din zona gri, nu că ar fi ușor să o iei de la capăt într-un mediu diferit. Jobul a plusat destul de mult la capitolul încredere de sine, independență, cotizat la pensie (după o vârstă, contează și asta!).
După doi ani de stat acasă, cu deprimantul statut de mamă casnică, să revin la program de opt ore mi-a readus entuziasmul, mi-a ocupat timpul, mi-a redat măcar o direcție din cele lipsă. Eu nu spun niciodată „scârbiciu” și asta spune, cred eu, tot.
Altfel, să mă împart între lucru, hobby-uri (alergare, blog) și evident familie, e destul de greu și adesea frustrant…
✈️
Deși am văzut foarte multe locuri noi, de la an la an călătorim mai puțin și întâlnirile cu prietenii sunt tot mai rare. E drept că vacanțele școlare de aici ne dictează concediile. Că în minim jumătate dintre ele mergem acasă, la părinți, bunici, prieteni. Probabil e o dinamică de care am fi avut parte și dacă rămâneam în România, că așa e când ai copii mici.
Cert e că toată lumea se schimbă, și cei care pleacă, și cei care rămân. Iar majoritatea avem vieți pline, nu genul care stă de povești la telefon și asta e cu două tăișuri.
🩶
Printre multe lucruri înțelese sau acceptate a fost și acela că eu nu știu să continui comunicarea cu cei dragi. Pot să mă gândesc zilnic la cineva și să nu fiu în stare să scriu o vorbă, să sun nici atât. Am suferit mereu că relațiile s-au destrămat pentru că n-am făcut nimic. Cu fiecare plecare, m-am sfâșiat (inutil) în loc să construiesc punți.
Dacă telepatia ar fi existat sau fiecare om ar fi avut un blog, sigur ar fi fost mai ușor. Cert e că am persistat în tăcere până a trebuit să ajung la un compromis: să fiu omul blazat ce mi-am jurat mereu să nu fiu.
Asta și pentru că mereu mă gândesc la ceilalți: are sens să-i încarc cu ale mele? Nu. Clar nu familia de acasă, din moment ce adesea m-am simțit aia puternică, la care se apelează, dar care nu cere. Clar nu prietenii care au vieți ceva mai line, fără schimbări brutale. Clar nu familia mea, viața de zi cu zi e oricum sub impactul schimbării.
Nimeni nu trăiește viața altcuiva, ci fiecare pe-a lui. Câteodată suntem norocoși și împărtășim cărări minunate cu alți oameni nemaipomenit de potriviți, dar fiecare alegere, fiecare prioritate, fiecare scop, de oricare parte, influențează acest drum… Nu putem controla, dar putem aprecia cât durează. Și eu am făcut-o. Am bubuit de bucurie și poate s-a crezut că exagerez. Dar am știut încă de atunci că e o rara avis…
După… viața devine searbădă, goală, înregimentată. Lacul seacă și crăpăturile se cască. Nu știu să torn apă.
În ultimii ani am ars toate cărămizile sinelui meu de mai multe ori, pe toate părțile. Momentan sunt în această fază în care accept că viața mea e aici. Nu mă entuziasmează, dar e totuși un alt moment de grație, acela când o altă mare depresie s-a sfârșit. Simt cum s-a dus, simt diferențele. Nu mai cad în somn adânc doar ca să uit. Nu e prima și probabil nu va fi ultima.
🎬
Poate vă așteptați să scriu mai mult despre Elveția, picanterii, secrete inedite descoperite de la firul ierbii veșnic verzi. Dar realitatea e că această țară e… neutră. Nu am ce să-i reproșez. Nu sunt nici genul care să încerce să o bifeze. Sincer, o respect și nu îmi e greu să mă încadrez aici, pentru că sunt aspecte pe care am încercat dintotdeauna să le aplic, mai ales acasă, de când am crescut într-un sat oltenesc și nu m-am simțit de-a oamenilor, ci doar de-a pământului, unde să fii civilizat stârnea/stârnește adesea… râsul. Unde sunt acum, într-un orășel-sat elvețian, civilizația e ceva natural, niciun efort din partea mea, nicio uimire din partea altora.
Aș vrea să existe o concluzie, o continuare, ceva intrigant care să anunțe un „sezon nou”. Dar, mă credeți sau nu, mă bucur că nu există, pentru că doar eu știu câtă nevoie aveam de o perioadă de liniște în capul meu. Doar eu.
🙏🏼
Celor care mi-ați fost alături, mulțumesc.
Celor cărora nu v-am fost alături, să mă iertați. Am fost prea ocupată cu mine…


Foarte frumos scris, Claudia. Ma regasesc pe ici pe colo. Ma bucur ca esti bine. Uneori fericirea e despre lucrurile … neutre 🤗
Mulțumesc Miha, și eu mă bucur că sunt bine, când știu în ce „dark places” am fost…
Multumesc pentru acest gen de introspectie!
Este ca atunci cand iesi afara dupa o furtuna de vara: inca mai picura si pamantul miroase a ploaie, dar soarele dintre nori incepe deja sa incalzeasca aerul. Desi viata fiecaruia este inevitabil diferita, mai mult ca sigur, multi dintre noi -cititorii- ne regasim in unele dintre gandurile carora le dai voce, cu mult talent si naturalete.
P.S. Mirosul de „dupa ploaie” nu este o simpla senzatie ci exista in realitate si poarta denumirea stiintifica de.. „petrichor” 🙂
Nu pot să spun că am reflectat îndelung, ci pur și simplu… am scris. Cu pauze, întreruperi de-ale fie-mii că deh, acum știe să citească, cu făcut bradul pe fundal, ca într-o viață normală.
Mulțumesc pentru analogie, îmi place.
Sărbători liniștite!
Sarbatori fericite, in tihna! 🙂
Foarte frumos Claudia.
Ma regasesc in aproape toate cele spuse de tine.
Emigrarea in Canada a fost exact asa, poate tu nu ai avut rabdare acolo dar eu am avut.
Cu familia am strans cele 3 puncte de echilibru ca sa te plagiez.
Cea mai buna si prolifica perioada a vietii mi-am petrecut-o in Canada, nu-mi pare rau de nici un minut acolo, trairile fiind exact cele pe care le-ai descris tu genial aici.
Eu de 4 ani sunt in Romania, nu stiu nici acum ce am avut in cap, copilul care a parasit cuibul, sotia care nu a vut norocul meu sa traiasca, de una de alta m-am intors aici. Cu drag la inceput.
Am plecat dintr-o tara care m-a respectat si m-a ajutat sa razbesc si m-am intors intr-un loc ciudat in care nici pamantul nu mai raspunde, oamenii nici atat.
Sunt convins ca am facut o mare greseala. Aveti mare grija cu sentimentul asta ca „acasa” este Romania, sentiment care se ascunde ca un demon si iese la suprafata cand ti-e lumea mai draga sau plictiseala mai mare.
In cazul meu cred ca plictiseala, nu am reusit sa-mi fac prieteni in Canada, am construit doua case, am avut vacantele la care am visat, am avut o viata calda si calma aproape fara griji pana cand m-a apucat plictiseala.
Si asta este pericolul cel mai mare, am plecat din Canada „de bine” cum ar spune bunica.
Ma contacteaza oameni din Canada care nici nu stiau ca am plecat, apar prieteni pe care nu stiam ca-i am, sau i-am ignorat acolo, se mira, intreaba ce s-a intamplat, ce m-a apucat. Vreau sa ma intorc in Canada, mi-e dor de locurile in care mi-am crescut copilul, e grea viata in Canada, dar esti respectat, ajutat, inteles, corectat, integrat. Nu exista asa ceva in Romania, din pacate nu este o tara in care sa-ti petreci ultimii ani.
Aveti mare grija sa nu va apuce plictiseala si sa luati decizii proaste si foarte greu de corectat.
Sa avem cu totii un an mai bun si decizii intelepte in 2026.
Sarbatori Fericite voua si tuturor celor de pe blog!
La Multi Ani!
Ai mare dreptate, Mihai, plictiseala, „urâtul cu binele” e cu adevărat periculos. Avea și mamaia mea vorba asta – ți s-a urât cu binele?!? De cele mai multe ori are sens, adesea însă era și o formă de a fugi de orice schimbare.
În cazul tău… așa te-a dus viața. Nu te judeca mai tare decât ai făcut-o deja. Vine un moment când îți poți spune „ajunge!”.
Până la urmă vei găsi o cale sau un loc unde să te simți din nou liniștit.
Dar ce poți face până atunci e să ții legătura cu oamenii, să reînnozi legăturile, cele care încă există, nu doar ce ne-am dori strict, dar știi cum e, vedem doar ce vrem să vedem…
Eu una, dar sigur și alți cititori, îți mulțumim pentru că ai împărtășit cu noi povestea ta, sper să te ajute și pe tine, să te simți ascultat, așa cum ne ajută și pe noi să învățăm câte ceva fără să probăm musai.
Sărbători fericite și ție!
La mulți ani!
Ma bucura tare mult finalul acestei postari si ideea ca lucrurile intra-n echilibru si incepe sa se simta ca un loc pentru tine, desi textul mie, personal, mi-a transmis aceeasi nostalgie a plecarii si durere a dezradacinarii. M-am bucurat de fiecare postare a ta legata de concursuri, unde se simte ca ti-e bine si ca-ti sunt aproape. Ma bucur sa aud ca la job iti merge bine, iti lipsea acest element important de sprijin, dar cred ca este important si faptul ca Miruna si Andrei sunt integrati si bine. Sper sa ne revedem curand la o alergare sa povestim.
Sarbatori cu bine (btw, si eu rezonez cu spiritul de Craciun elvetian, care aici pare ca se numeste Grinch) 😀
Tu Oana ai fost și ești dintre oamenii care intuiesc ca un telepat momentele de nevoie de sprijin și o să-ți fiu mereu recunoscătoare🫂
Momentan mă simt ca o masă cu trei picioare: stabilă, întinsă, pot așeza ceva sau măcar pot sta și cugeta fără disperare. Nu știu cât va ține, dar prețuiesc răgazul.
Sărbători liniștite și ție și celor dragi!🤗🍀
In primul rand Craciun fericit ! Apropo de ce spuneai, „stingerea” prieteniilor sau cel putin racirea relatiilor cu cei de acasa se intampla cam pentru toti cei plecati. Inevitabil atunci cand nu mai traiesti intr-un loc si nu te mai poti vedea des cu cineva, nu mai poti avea aceeasi relatie cu persoana respectiva. Mai este apoi si varsta. Cu trecerea anilor parca fiecare isi vede tot mai mult de ale lui si nu prea mai are timp de prieteni asa cum poate era cazul pe la 20-30 de ani.
Sărbători fericite!
Sunt total de acord cu toți acești factori, dar sigur mai ține și de oameni. Eu nefiind dintre cei care pot sta în telefon cu orele, nu am menținut de actualitate comunicarea. Poate și pentru că am hobby-uri care consumă timp iar majoritatea cunoscuților mei au și ei astfel de hobby-uri – nimeni nu stă la conversații pe speaker în timp ce aleargă dar, de exemplu, îi văd pe mulți la plimbare (cu sau fără cățel) care vorbesc și vorbesc (eu mă duc, mă întorc și ei tot pe speaker)…