Cu brațele întinse, cu picioarele relaxate, cu fața în jos, privesc cerul lichid din jur. S-a răsturnat lumea și eu plutesc pe tavanul ei. Nu mult, zece secunde, alteori douăzeci, apoi revin la poziția verticală, cu picioarele pe fundul betonat albastru al bazinului. Trag aer printre apa prelingându-mi-se de pe față, Gaby e lângă mine, încântată de progres. Ridic ochelarii peste cască și îmi simt ochii râzând din tot sufletul lor îngrozit cândva de apă. Mi-a luat vreo zece minute să trec de la groaza de o viață la visat cu ochii deschiși sub apă… Un vis aievea, o euforie ce îmi inundă încontinuu mintea. Nu știu cât va ține, când va deveni o banalitate, dar e un sentiment minunat. A meritat să aștept, să amân, să fiu pregătită mental.
* imaginea nu are legătură cu lecția, nu am imortalizat momentul… decât mental. Însă are legătură cu relația mea cu apa, am păstrat mereu distanța și, în condiții liniștitoare, am înaintat doar cât am simțit ceva sub picioare.
De doi ani merg cu Miruna la cursurile ei de înot. Privesc de pe margine, lenevesc în piscina tip jacuzzi, revin la veșnica margine, cu prosopul peste umeri, înfrigurată. Trebuie să fie fain în apă, copiii exersează tumbe, sărituri, răsuciri, înotul propriu-zis vine mai târziu dar tot ca o joacă. Miruna face stând pe mâini și mă întreabă dacă picioarele îi ies drept în afară. Am ochi critici și nu o mint: sunt înclinate, sunt crăcănate sau, ți-a reușit, au fost perfect întinse.
Sunt mama de pe margine, celelalte ori înoată, ori nu mai vin deloc cu copiii, ori rămân în vestiar cu tălpile goale și cu blugii răsfrânți. Eu sunt însă acolo, în costum de baie, învârtindu-mă în propria cușcă a fricii, a neplăcerii, a voinței reprimate. Unele mișcări ale copiilor îmi par ușoare, mi se scurg ochii…
Îmi spun mereu că voi învăța cândva să înot. Acel cândva mă face să întreb cu cine aș putea face cursul de înot. Aflu. Mai trece un sezon. La finalul lui 2025 fac pasul decisiv, vorbind cu Gaby una dintre profesoarele Mirunei. Zice să-i scriu în ianuarie. Trece jumătate de lună, amân. Dar într-una din acele zile când omul se pornește să le rezolve pe toate, chiar îi scriu. Îmi răspunde, îmi propune o a doua zi, confirm. Nu o fac cu teamă, ci cu eliberare: în sfârșit!
Emoțiile cresc, entuziasmul și frica sunt cot la cot. Dacă nu o să fiu în stare să îmi bag fața sub apă și o să o chinui și pe Gaby cu fâstâcelile mele. Eu aia care nu pot sta nici direct sub para dușului, să-mi curgă apa peste față, singura claustrofobie de care mă știu afectată.
Împrumut de la Andrei casca și ochelarii. Pe prima din motive de educație, am stat mult timp lângă bazine ca să observ că nu e ok să fluturi pletele prin apă, iar ochelarii în speranța că o să scap de frecatul ochilor după contactul cu clorul din apă, chestie care pe toți începătorii îi afectează teribil și îi distrage de la ce au de făcut. V-am spus, sunt observatoarea de serviciu cu multă experiență (sic!).
Gaby îmi explică câteva lucruri. După patru ani de Elveția înțeleg destul de bine germana și, la rândul meu, mă fac înțeleasă. Și din acest motiv e momentul potrivit, n-aș fi putut face un curs neînțelegându-mă cu îndrumătorul.
Primul exercițiu e pluta. Am spatele și fundul încordate ca niște pietre, mă trag în jos oricât aș ține eu capul în apă, suportând inundarea urechilor și sunetul acela nefamiliar…
Gaby are un fel de-a fi foarte liniștitor și îmi spune să am răbdare cu mine, ca și cum aș fi propriul meu copil. E ceva ce mamele chiar uită, să aibă răbdare cu ele. Eu nu am în general răbdare, dar acum îmi ascult corpul: relaxarea se exersează, oh, cât de bine știu asta! Și dacă la schi sau la bicicletă, viteza mă bagă în modul alert al fricii, tot mai departe de relaxare, aici tot ce trebuie să fac e să… plutesc.
Trecem la următoarea etapă, o secundă sub apă, doar cât să-mi cobor ochii sub și să privesc în jur. Știu că acest moment e decisiv. Că de el va depinde dacă voi putea sau nu să înot vreodată. Că marea teamă de apă, că senzația neplăcută pe care mi-o dă e fix despre asta: să o suport cu gura închisă, să nu o inspir pe nas, să nu-mi înece ochii. Dar am așteptat atât de mult acest moment, m-am pregătit tânjind la cum înoată alții, mi-am ascultat mintea că da, vreau să învăț, că nu e ceva de grup, de presiune socială, ci ține doar de mine.
Și, pur și simplu, respir adânc, închid gura, ordon nasului să ia repaos și mă las în jos. Ochii cuprind universul acela mișcător, transparent, ce mă cucerește instant. Ies la suprafață și tot ce mai vreau e să mai cobor o dată.
Și uite așa, stau trei secunde, zece secunde, exersez expirații alternative pe nas, apoi pe gură. Scot bule și… e minunat! Apoi Gaby mă învață ceva și mai și: de la margine, cu piciorul mă împing de perete, iar cu brațele întinse în față atingându-se la nivelul palmelor, mă lansez la apă. Cu fața în jos, desigur, complet sub apă. Nu trebuie să fac nimic, ci doar să mă las purtată cât de mult pot. Corpul meu e un soi de barcă, privesc în jos, simțind cum înaintez: și de la elanul cu piciorul, dar și de la ceva forță necunoscută încă. Mă ridic: sunt cam la cinci metri de unde am plecat. Efectiv explodez de încântare! Mai vreau o dată!
Și încă o dată, și încă, apoi Gaby îmi spune să mișc și picioarele când simt că încetinesc. Parcurg toată lățimea de bazin, zece metri, pe sub apă. Îmi vine să stau la suprafață doar cât să respir și să mă scufund iar…
Partea asta a mers incredibil de bine, pot sta lejer peste douăzeci de secunde sub apă și nu simt nevoia să respir. Dar nu cifrele contează, ci cum mă simt, e o senzație nu doar nouă, aceasta de plutire, ci și una intimă, sufletească, ca o întoarcere la ceva ce am făcut cândva, în altă viață. Cum alergarea ne reînvie uneori momente din copilărie, cum muntele ne face să ne simțim liberi.
Apoi am făcut două lungimi de bazin de stat pe spate, cu suportul unui burete desigur, doar imprimând mișcarea din picioare. N-a fost nimic greu fizic, însă mental a fost interesant să văd cum nu pot ține direcția (vedeam marcajele de pe tavan care indicau culoarele de înot, dar degeaba, nu puteam să „cârmesc”), dar și mai greu, să nu știu cât mai e până la margine, mai ales că am pornit de la 150cm la 200cm. Aș putea spune că am dat mai degrabă niște diagonale și am mai înfrânt, pe jumătate, un demon: să mă relaxez când sunt complet nesigură, într-o apă mare, în „derivă”.
Ultimele exerciții m-au readus cu picioarele pe pământ. Să ies de sub apă doar cât să respir și să reintru nu a mers prea bine, la capitolul coordonare stau prost și probabil că și obosisem, așa că am tras apă ba pe nas, ba pe gură, s-au inundat sinusurile de s-au pornit secrețiile nazale. Ce să mai, era timpul să trec la nivelul următor.
Chiar și așa, am încheiat ora entuziasmată și visătoare, efectiv senzația de alunecat pe sub apă m-a cucerit, m-a copleșit, o am și acum la o zi după. Și Gaby era încântată, se bucura pentru mine, dar și pentru Miruna, care va avea în sfârșit mama alături în apă, nu doar pe mal. Vorbind despre faptul că alerg pe munte, și-a explicat cum de pot să îmi țin atât de mult respirația sub apă de la primele încercări. Cine știe.
Cert e că m-am dus la primul meu curs cu atitudinea potrivită, la momentul potrivit. Iar asta contează mai mult decât orice încercări forțate, impuse, impulsive. Poate și de aici încântarea mea realistă: pot să învăț să înot, e chestiune de timp, de câteva cursuri. N-am știut că pot iubi apa…
La plecare, ne-am strâns mâna, dar eu știu că am îmbrățișat-o pe Gaby.
Epilog. La două ore după, am alergat o cursă de cros de 6km. Am trecut de la un vestiar la altul, schimbând echipamentul. M-am liniștit puțin stând întinsă pe o bancă, am mâncat un dulce, dar eram în continuare în apă, sub apă. Pluteam. Am ieșit la o încălzire temeinică, m-am revăzut cu cei din Mila, am luat startul.
Însă gândul euforic „că și eu pot să înot” a funcționat ca o supra sursă de energie. Nu știam cât va ține, cursele scurte sunt intense, dar efectiv mintea era inundată, iar picioarele executau acolo mecanic. Am făcut una dintre cele mai bune curse din cupă (sunt șase, am alergat deja trei).
Pe ultimul kilometru, am simțit cum mi se termină de tot gazul, câte energie să mai și am după o așa zi de consum emoțional și fizic, dar nu și clorul de la apa din bazin. Îl simțeam cum urcă din stomac, cum se reîntoarce în natură, cum un kilometru în plus la ritmul acela m-ar putea face să vomit, iar asta nu mă neliniștea deloc, „e doar clor, te vei obișnui cu clorul, ai face bine totuși să nu-l mai bei”…
Felicitări Claudia! Bravo, niciodată nu este prea târziu, asta e clar. E un pic mai greu poate ca adult, față de copii, dar nu imposibil. Cum spui tu, trebuie doar să fie la momentul potrivit și atitudinea pozitivă!😉
Eu tot caut momentul ăla potrivit cu skiatul. Îmi zic ca poate e prea târziu, dar mă tot macină gândul, deci e ceva acolo totuși de nu am liniște 😆
Mulțumesc! Clar e mai greu să înveți ceva complet nou la capitolul mișcare și coordonare (înot, schiat, mers pe bicicletă etc.) când ești adult și, mai ales, când ești femeie.
Cumva, cu puține excepții, avem un bagaj mai mare de frici (după ce devenim mame, și mai și!), avem și un soi de presiune socială venind dintr-o generație și dintr-o țară cu mentalități greu de depășit (să nu ne facem de rușine), plus corpul și mentalul feminin care sunt ceva mai conservative (nu ne vom arunca în apă fără să știm să înotăm sau din categoria Femeile trăiesc mai mult ca bărbații).
Sunt și femei din calea-afară de curajoase sau care pot învăța azi ceva nou și mâine performa, însă majoritatea avem de găsit timp pentru noi, curaj și oamenii potriviți pentru a face pasul.
În cazul tău, vei găsi poate momentul acela când te vei împinge singură de la spate: când mintea ta va fi pregătită, vei asimila oricum mult mai ușor!
Aștept povestea ta pe schiuri, când o fi, no pressure! 🤗
Hehe, felicitari!! 🙂
Inotul e ceva minunat, o alta lume; cum ziceai si tu, precum alergatul sau urcatul pe munte ori mersul pe bicicleta. In afara de plutirea in sine, diferenta notabila o face faptul ca poti face un efort fizic considerabil, cu arderi consistente de calorii, fara sa resimti asta ca pe „uscat”. Transpiratia nu se vede, febra musculara se resimte diferit, iar pofta de mancare si de somn de dupa – vin ca un premiu. 😛
Coincidenta face ca am un prieten (tot in Elvetia, tot de varsta noastra) care incearca sa invete si el sa inoate de ceva vreme.
Daca ar fi sa sintetizez elementele cheie pentru a deprinde inotul -dpmdv- acestea ar fi:
– obisnuirea cu apa (sesiuni sub apa la adancime mica, cu tinerea respiratiei pe o durata progresiva; daa! cu ochelari si eventual si protectie la nas ori tinut de nas; clorul ala irita teribil sinusurile care sunt puternic vascularizate. Eu, dupa o sinuzita puternica facuta dupa bazin, nu mai pot face scufundari de adancime pentru ca ma omoara sinusurile)
– pastrarea partiala a oxigenului in plamani (niciodata sa nu expiri tot! pastreaza mereu o rezerva de aer, la care adaugi aer nou).
– controlul plutirii: odata obisnuita cu apa peste (si eventual in) urechi (unde se afla si centrul echilibrului), avand permanent oxigen in plamani, poti sa incepi sa jonglezi cu pluta/plutirea pe spate (fara maini, fara deplasare!), doar sa te mentii la suprafata apei, orientand toracele cu aer cat mai central, spre suprafata. Just float! Dupa un timp poti ajusta pozitia corpului miscand usor mainile in lateral.
– odata stapanite echilibrul in apa, aerul in plamani si controlul plutirii, poti sa dai drumul la motor (=picioare). Nimic nu te va mai opri.
Respiratia mi se pare esenta esentelor, cheia inotului daca vrei!
Apoi vei invata si „sa calci apa” care reprezinta un punct important in coordonarea in apa.
– dupa toate astea, nu ar trebui sa mai conteze ca inoti la adancime de 1,6m/2m/3m (pentru multi, adancimea reprezinta o piedica psihologica de netrecut).
Si mai important decat toata teoria – enjoy it! 🙂
Mulțumesc mult Eugen, citind lista ta prin prisma deja a unei mici experiențe, mă simt mai aproape de înțelegerea acestui sport, acestei mișcări noi la care corpul va trebui să se adapteze, iar creierul e clar primul pus la treabă: ca să nu „iau apă” trebuie să mă concentrez încontinuu, nu-s ca un copil care poate face intuitiv unele lucruri…
Corpul mi se pare deocamdată inegal distribuit, mereu tind să mă rostogolesc într-una din părți. Poate e doar în mintea mea sau poate un plămân e mai încăpător ca celălalt 🙂
Cu aerul din plămâni… e chestie de finețe, sper să o deprind repede.
Iar călcatul apei mi se pare de bază, sper să-mi iasă, au mai încercat ai mei să mă învețe și cam fără succes… agitată sau nu, mă duc în jos 😀
Wow! Felicitari Claudia pentru destainuire mai ales, pentru modul tau de a scrie ca si cum am fi acolo, ca si cum am trai fiecare sentiment al tau. Sincer eu nu credeam sa ai vreo frica, mai ales de apa si eram convins ca stii sa inoti, chiar foarte bine si ca apa ti-e cel mai bun prieten. Da, intr-adevar este foarte greu sa inveti ceva ca adult, mai ales ca, personal, in urma unui anevrism rupt (AVC hemoragic) a trebuit sa invat totul de la zero (mers, vorbit, scris, citit…da, si inotat 🙂 pana la viata „normala”). Au trecut 7 ani de atunci si inca mai am de recuperat mult sa fi ca „inainte”, asa ca stiu perfect despre ce vorbesti!
Vezi tu, Andy, ce povestești tu mi se pare cu adevărat inspirațional. Oamenii ca mine doar amână, caută, aleg dacă să se străduiască sau nu, tu… a trebuit! Și de câtă voință ai avut probabil nevoie!
Nu, nu am fost niciodată prietenă cu apă, unde am crescut era un pârâu mic și niște bălți, mai departe de comună ceva bălți mai mari, cu alge, unde mi-a murit și un coleg de clasă înecat, iar unde am făcut școala nu exista bazin de înot etc. Am încercat târziu la un bazin din București, dar nu știu de ce nu am luat lecții, căci singură nu am ajuns departe, ba dimpotrivă, mi-a intrat și mai mult în cap că nu-i de mine.
Iar legat de frici, am foarte multe, mai ales de viteză, de accidentări, de aceea pe schiuri sau cu bicicleta nu am avansat sau am avut progrese temporare (pe ambele le-am început la 30+ ani, poate de-asta…)
Dar cert e că dacă ne ascultăm mintea și corpul și facem lucrurile la momentul sincronizat, e posibil să reușim mai mult decât zece heirup-uri. Și dacă nu reușim, e iarăși ok, nu e o înfrângere, ci o realitate. Nici bună, nici rea.
Să auzim de bine!
Vointa si ambitie am considerat ca nu am avut niciodata…si nici nu cred ca am. A fost doar dorinta de a supravietui si mintea care a refuzat sa creada ca nu poate face ceva ce facea natural. Chiar si cand am intrat in mare prima data dupa accident fiind convins ca stiu sa inot (doar o faceam de 30 si ceva de ani) si m-am dus direct la fund. Atunci a fost o surpriza pentru minte, pentru ca pur si simplu nu intelegeam de ce nu pot face ceva ce am facut 30 de ani. Nici acum nu inot mai mult de 1-200m, ceea ce este extrem de putin. La fel si cu bicicleta, chiar daca imi tineam echilibrul pedalam cu foarte mare frica si grija….am obosit (terminat) dupa doar 1 km (inainte mergeam la mare din Onesti cu bicicleta). Succes in noua ta aventura, eu sunt convins ca poti…de ce nu, peste un an sau doi sa te vad si la concurs. Pe tine te opreste doar mintea, ceea ce zic eu, din perspectiva mea, este usor de depasit! (bine, uneori cu un pic de ajutor).