Cele 7 nopți la mare care au fost 4 zile la munte

Vacanțele plănuite au o mare hibă: când ceva nu mai merge, restul e la discreția efectului de domino. Sau al deciziilor luate rapid, intuitiv. Adevărul este că nu-mi imaginam ce se poate face o întreagă săptămână la malul Mării Adriatice, dar nici că am putea da bir cu fugiții punând degetul pe hartă, spre colinele Belluneze. Partea bună e că n-am nimerit rău, dimpotrivă, am descoperit locuri noi, însă pentru mine una, și doar pentru mine, întâlnirea cu Adriatica s-a sfârșit cam prematur.

7 iulie, vineri.

Ajungem în campingul Ca’ Savio și pare foarte cald față de nordul Elveției. Țânțarii nu ezită să se arate de cum ocupăm parcela.

campingul Ca' Savio
Campingul Ca’ Savio cu pini și acces direct la mare

Suntem pe fâșia lungă și îngustă dintre Marea Adriatică și Laguna Veneția, plină de campinguri și de verdeață. Pinii fac umbră și cicadele… „muzică”. Pentru cine nu știe, sunt insectele acelea care țipă toată ziua prin copaci: ci-ca-ci-ca. Ca turist, poți pica doar într-o categorie din două: ori le poți tolera și chiar plăcea (ca mine), ori te simți terorizat.

Campingul e mare, are străzi, strângi kilometri făcând deplasări uzuale.

Marea Adriatică
întâlnirea cu Marea Adriatică e destul de liniștitoare după un drum de 6-7 ore

8 iulie.
Descopăr că aici e maree și e fascinant. Dimineața, plaja e plină de scoici și marea începe mai din larg. Pe la 11 fluxul aduce marea până la prosop.

În ochiurile de apă rămase ici-colo sunt tot felul de ființe marine care își duc existența cum pot între lipsa apei și culesul oamenilor. Unii culeg scoicile ce se îngroapă în nisip, trădate de “pufuleții” scoși afară. Copiii capturează crabi. Eu și Miruna am vrea o cochilie nepopulată, dar chiar și din cele goale apar la un moment dat… piciorușe.
Apa e foarte caldă. Plaja e liberă chiar și când e plină. Nu răsună muzică, ci doar vânt și valuri. Nici măcar cicadele nu răzbat până aici.

Familiile sunt de toate națiile, dar parcă toată lumea a venit DOAR pentru mare.
Simt că o dată la câțiva ani, chiar merge și-o vacanță la mare.

Separat, căldura de la cort din timpul zilei, chiar și la umbră, plus nesuferiții țânțari, cresc teribil disconfortul. Miruna se scarpină tot mai des la bubele ce tot cresc… Eu mă abțin cu greu – acum, țânțarii de pe Valea Rinului îmi par de-a dreptul anemici și cu apetit scăzut.

9 iulie.

După o baie prelungită pe seară, într-o apă perfectă, Miruna acuză frig. Sunt frisoane, dar îmi ia ceva timp să mă prind. Face febră seara și continuă peste noapte. Cortul nu poate fi aerisit fără să năpădească țânțarii. Nici o adiere de vânt… unde-i briza?!? Sunt singura care mai tolerează cât de cât căldura.
Decidem să plecăm mâine. Oriunde e mai răcoare.

Mi-e ciudă. Am fost probabil singurii care am plecat de pe plajă la 11 și am revenit la 17. Nemții faceau fix invers. Miruna a purtat mereu pălărie, din nou, printre singurii copii. Insolație, reacție la pișcăturile agresive, caninul care se mișcă? Rotesc posibilele cauze prin minte în timp ce agit un tricou invitând aerul în cort.

10 iulie. Luni.

Dacă tot plecăm, ies să alerg dimineața devreme, 10km, din care primii 4-5 sunt pe plajă, pe un nisip betonat după reflux. Îmi place mult senzația, liniștea momentului. Marea e sublimă în simplitatea ei. Cei câțiva oameni sunt căutători de scoici sau de singurătate.

E ziua de mers la Veneția, planul cade, o s-o văd altădată. Când o crește Miruna cât să-și dorească.

Aproape că punem degetul în orb pe hartă când alegem unde să fugim: un sătuc italian de pe o colină montană și o fostă poștă transformată în pensiune.

Sub efectele unui sirop de febră, strecurăm o vizită la Tropicarium Park din Jesolo. Pe la rechini și crocodil febra revine, iar Mirunei nu-i prea mai pasă de „prădători”.

Teleportarea în Garna (Pieve d’Alpago) vine la pachet cu drumuri înguste în pantă și întâlnirea cu satul italian. Nu pare să se întâmple nimic și tocmai de asta devine, pentru psihicul nostru, locul perfect. Casa e deosebită, răcoroasă!, cu picturi interioare, gazda prietenoasă și răbdătoare cu reactivarea italienei mele, zona foarte pitorească.

Iar magazinul sătesc are porcheta pe alese. Și brânzeturi. Și ștrudele. Asta pe lângă micul dejun neoficial oferit de gazdă.

11 iulie. Marți.

Febra a trecut cu totul, pitica s-a reactivat. Să zicem că a fost insolație.

Anunțăm gazda că mai dorim două nopți. Bucuria e reciprocă. Nu e ca și cum ar fi mare vânzoleală prin Garna.

Mergem la un parc de aventură unde, în sfârșit, Miruna pare mulțumită de ceva (nu știu dacă febra i-a declanșat seria de crize gică-contra). A început cu nepăsare amestecată cu emoții, dar după ce a intrat în ritm, a terminat circuitul cu brio. Ca apoi să primească o porție de sărit în trambulină, aproape singura ei dorință verbalizată. La orice altă propunere, o ploaie de nu-uri. Dar măcar nu ne devorează țânțarii cât negociem cu toanele ei.

Prânzul e la un restaurant “sătesc” cu meniu atât de specific că depinde de cantitatea de ciuperci culeasă, iar desertul la o gelaterie din Ponte delle Alpi, pe unde ne învârtim după una-alta.

*

Cât ai mei își fac siesta în camera cu vedere la creste, eu alerg 10km prin sătucele din jur.

Noaptea vine cu o primă furtună ca de pe altă planetă, cu fulgere continue, fără să li se vadă flama, ci doar lumina, ca după explozii. Poate și norii sunt foarte jos, cine știe, dar experiența e cât se poate de inedită.

12 iulie. Miercuri.

La 10 dimineața e întuneric ca la 9 seara. Încă două reprize de furtună, cu vijelie și nori supărați.

Pe la 11 plecăm spre Lago del Mis, trecând prin orașul Belluno, cel care dă numele colinelor și Dolomiților Bellunezi. Ne învârtim pe acolo cât să adunăm o brumă de mișcare (Cadini del Breton, Cascata della Soffia) și să verificăm dacă lacul are verdele din poze. Dacă nu ploua atât de mult, coloritul ar fi fost ceva mai intens.

Apoi facem un ocol cu mașina pe un drum foarte pitoresc, prin neașteptat de multe tuneluri vechi săpate în stâncă, destul de strâmte. Din nou se aplică teoria că deciziile impulsive se dovedesc destul de inspirate. Din pasurile Dolomiților Bellunezi vedem Dolomiții cei vestiți din alt unghi, iar locurile sunt incredibil de frumoase pentru cât de anonime sunt (lipsite de turiști).

Peste noapte, furtuna cu fulgere nevăzute se repetă. Joc de lumini, artificii, “discotecă”, cerul e în priză. N-aș vrea să fiu afară pentru niciun motiv.

13 iulie, joi.

Plecăm din Garna cu sentimentul unui loc special de care am fost norocoși să avem parte. Un loc unde viața nu are nimic turistic, ci doar o naturalețe dură, unde multele case abandonate sau de vânzare vorbesc despre vremuri care apun, iar noile generații vor trebui să fie din cele ce-și caută un anume astfel de loc în lume. Unde râurile poartă nume de torenți, râpele despart aruncătura de băț, oamenii sunt eleganți chiar și când udă o mică grădină de zarzavaturi sau plimbă bebelușii, iar muntele se ridică deasupra micilor cătune ca o pavăză și ca o amenințare totodată.

Strecurăm o vizită turistică la Grotte del Caglieron. Vedem vreo câteva din cele 30 de grote și mă impresionează ineditul locului, unde râul și omul au cioplit deopotrivă, râul cascade și omul… coloane. Evident că nu e multă lume nici aici ca pe nicăieri în zona aceasta, dar iminenta ploaie, iminentul zbor și „oboseala” subită a Mirunei ne grăbesc care mai de care circuitul.

În Treviso mâncăm cea mai bună înghețată italiană de până acum, la Gelateria Polin, iar în avionul ce zboară la București un copil visează la zile petrecute cu bunica. Eu urmează să mă întorc în Italia și să mă bucur de un timp în doi, prin Alpi. Dar asta, în episodul următor, mai aventuros decât ne-am fi dorit de la vacanța cu iz de… carusel.

4 Comentarii

  • Marea are farmecul ei. Este ca o lume misterioasa care uneste alte lumi,cele ale uscatului. Adriatica este mult mai spectaculoasa catre Croatia cu ape limpezi, cristaline. Insa oricum ar fi o vacanta cu parintii, nu se poate compara cu una petrecuta la bunici. Vacantele la tara aveau farmecul lor. Cu bunicii aveai o libertate pe care nu o puteai avea acasa. Imi aduc aminte ce tristete era cand se apropia 15 septembrie si incepea scoala.

    • E bine de știut cu Adriatica, sigur vom mai ajunge la malul ei.
      În ce privește vacanțele la bunici, Miruna tocmai s-a bucurat de câte-o săptămână cu fiecare, și la bloc, și la țară. Impresiile reale o să le aflu când o mai crește, acum e mult (auto)răsfăț la mijloc 🙂

    • A fost incredibil și pentru noi, și cred că există multe astfel de locuri, inclusiv în România, unde turismul e inexistent, dar există câte-un om care sfințește 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *