29 februarie, să scriu ceva pe 29 februarie


În ianuarie am publicat cinci articole pe blog (multe pentru tendința ultimilor ani), luna aceasta e primul și ultimul. De câteva zile mă plănuiește ceva, dar sunt leneșă și amân: să scriu de dragul de a scrie (blogul acesta dosit e locul perfect!), dar să scriu organizat la o scandență fixă, să-mi recuperez exercițiul. În februarie am alergat 72km, nu minim 100 cum alt plan dorea de la mine. În ultima zi a unei luni care va dispărea rapid din memorie am ales să scriu pe blog în loc să recuperez 28km în alergare. Am ales o terapie în locul celeilalte terapii.

Dar care e treaba cu scrisul? Dacă mă întrebi despre marile mele regrete, acesta ar fi unul, că nu am scris, că nu scriu destul, că nu mi-am luat în serios visul.

Și nu e primul vis amânat sau lăsat să moară. E acea plantă neudată pe care atunci când o redescoperi vestejită îți spui că nu mai are rost să faci ceva, e deja moartă. Uneori îi mai arunci o cană cu apă inundându-o, iar apa trece direct prin crăpături în farfuria ghiveciului. Alteori o smulgi ca să eliberezi locul sau dimpotrivă, treci mai departe și scurta suferință dispare de cum întorci spatele. Însă chiar și așa, sunt anumite momente când ghiveciul mormânt al visului te bântuie și te roagă să mai plantezi o sămânță. Măcar una.

Lângă stația de autobuz pe care o văd de la fereastră și prin care trec zilnic e un chioșc loto. Stau de trei ani aici și nu am jucat niciodată. Când locuiam altundeva și chioșcul loto era departe, jucam o dată la câteva luni, când mă nimeream în zonă. De ce? Nu pentru că mă atrag jocurile de noroc și sper la îmbogățirea peste noapte, ci pentru că norocul există la fel cum există și apatia. Întâmplarea și neîntâmplarea ne sunt disponibile deopotrivă. Jocul la loto și verificarea biletului era pentru mine o etapă de conștientizare a stării de fapt, iar necâștigul nu însemna eșec, ci experiența de a face o alegere asumând din start și rezultatul negativ. Apoi câteva luni nu mai jucam pentru că lecția încă avea valabilitate.

Cu visurile e cam la fel. Din când în când scriu, îmi primesc lecția, mă retrag. Citesc destul de mult cât să-mi dau seama că nu am nimic nou de spus, nimic folositor. Scrisul meu e banal ca numerele necâștigătoare de pe un bilet de loto, dar sufletește câștig ceva. E greu să spun ce, că nu se măsoară în like-uri, dar probabil mă simt împăcată cu mine, cu ambițiile mele adânc abandonate dar care, prin crăpăturile unui pământ captiv în ghiveciul neudat, răzbesc să se facă auzite…

Habar nu aveam că voi scrie despre asta. M-am așezat pe taburet, am pus picior peste picior încordând gamba stângă. Spatele nu mi-e drept, degetele lovesc tastele de parcă elefanții mi-ar fi străbuni de-a una mie milioană generație. Tropăitul alungă inspirația.

Așteptați-vă să mai scriu, eu nu am încredere că mă voi ține de aceea mărturisesc public și plantez o sămânță căreia îi făgăduiesc să îi arunc apă din când în când. 29 februarie, ai fost însemnat.

2 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.