De Mica Unire pe dealurile însorite ale Șimonului

Ziua perfectă să privești munții de-aproape. Foto: Andrei Ț.

Lesne de înțeles pentru cei care mai citesc pe aici că una dintre fericirile mele este să fiu pe munte. Indiferent de potecile pe care le urmez sau că urc de-a dreptul pe o coastă, că-mi răsfăț ochii cu orizonturi stâncoase peste șiruri de culmi pitorești sau că mă bucur de coaja unui mesteacăn întortocheat de vânturi, indiferent dacă simt sălbăticia și abandonul sau dimpotrivă, trec de la admirație la dispreț pentru cum și-a dus sau își duce omul traiul la poalele muntelui. Toate acestea și încă multe altele sunt parte din ce mă încearcă de fiecare dată când ajung în Țara Branului și mă întreb, retoric și uimit, de ce nu revin mai des. Motivele sunt diverse, mi le tot enumăr, dar oare o fi și teama de fericire printre ele?!?

Vineri, 24 ianuarie 2020, Munții Bucegi
Trupa: Radu, Carmen și Andrei, Claudia
Traseu: Șimon (bisericuță) – nemarcat/drum forestier – Muntele Secătura – intersecție bandă roșie – coborâre în Șimon – urcat pe următoarea muchie cu revenire în Șimon (sursă hartă: muntii-nostri.ro)
Date: 19km, 975m+, 5h40min (track strava)

intenția a fost să coborâm pe Culmea Bălăban (marcaj cruce albastră), dar lumina caldă a apusului ne-a prins pe o muchie mai devreme și cum înserarea vine repede…

Info: chiar dacă nu sunt marcate, traseele sunt destul de clare, însă recomand hartă/track și atenție la câini, trecându-se pe lângă odăi (sălașe de vară pentru oameni și animale) și case. Până la intersecția cu banda roșie și cu traseul de la EcoRun (fostul EcoMarathon) traseul este în continuă urcare, revenirea în Șimon se face pe o curbă de nivel lină și lungă de vreo trei kilometri pe care noi am alergat-o, iar ultima parte a fost un hei-rup la deal și o plimbare lejeră pe muchia ce te coboară intuitiv spre sat.

Propunerea lui Radu de a sărbători Mica Unire pe undeva prin Țara Branului de unde să avem priveliști spre crestele înzăpezite ale Bucegilor și Pietrei Craiului s-a aliniat la fix cu dorința insistentă a Mirunei de a veni bunica în vizită. Am reușit să îi găsesc bunicii un loc într-un tren care să ajungă la Brașov în timp util (cererea a fost mare din motiv de weekend prelungit și schi) și astfel la ora 11 eram în mașină în drum spre munte: ieeei, mi-a ieșit și de data asta!

N-am mai fost pe acest traseu, dar din cele parcurse până acum pe culmile din culoarul Rucăr-Bran trag concluzia că-s tare multe și asemănate între ele, astfel că pe o vizibilitate proastă poți să te trezești în alt sat și pe altă uliță decât cele dorite. Noroc că n-ai cum s-o ratezi prea mult, în sus e Bucegiul, iar pe orice vale cu ceva drum sau chiar asfalt te întorci la civilizație. Recunosc că la acest aspect m-am bazat pe Radu și Andrei, ambii fiind și pricepuți la orientare, dar și mult mai obișnuiți cu zona, astfel că singura preocupare a fost să absorb frumusețea locurilor, să-mi alint simțurile.

De curiozitate, am căutat pe blog ce alte ture am mai făcut prin Țara Branului și am dat de acestea (mai sunt câteva, dar nu am scris despre ele), poate vă inspiră:

• noiembrie 2010, Moieciu de Sus – Șaua Bucșa – Șaua Strunga – Poiana Guțanu
• aprilie 2015, Moieciu de Sus – Culmea Bisericuței – Valea Bângăleasa – Poiana Guțanu
• octombrie 2015, Fundățica – proiectul „Intră în peisaj” – partea I (oamenii) și partea a II-a (natura)
• martie 2016, Fundata – Lacul fără fund – traseu „drumețul portocaliu”
• octombrie 2017, Moieciu de Sus – La Amfiteatru – traseu „drumețul portocaliu” (altul decât cel din Moieciu)

Am prins o zi incredibil de frumoasă și de pașnică, fără vânt, deși cu o seară înainte bătuse binișor – prilej de bucurie pentru brașoveni, că ni se mai aerisește orașul după atâtea zile de plafon de nori, ceață, pâclă și evident, nedoritele particule poluante.

Deși am fost în bocanci, se putea merge fără probleme cu încălțări joase (de alergare sau trekking), evident cu talpă profilată, zăpada fiind mai mult un element de decor. Pe versanții însoriți deja lipsește, pe cei umbriți și prin pădure e destulă să te-afunzi, dar n-ai nevoie, potecile sunt bătute și n-a mai nins de nu se știe când.

Nici nu am tragere să vă descriu peisajul, nu sunt atât de pricepută. Mi-am bucurat ochii minut cu minut. Oare cum o fi să locuiești aici și pitorescul să facă parte din rutină alături de „greu la deal, rapid la vale”?!? Unii au plecat de-aici, alții stau mult pe gânduri să facă pasul. Cert e că fără garduri și odăi n-ar mai arăta la fel.

Cum poveștile și pozele au mers mână în mână cu vremea primăvăratică, nu o să mai stau la alte destăinuiri, imaginile conțin și doza de încântare. E oricum interesant să observ că și în turele cu socializare din plin se găsesc momente când sunt singură cu gândurile și contemplările mele sau cu bucuriile și stările copilărești pe care de la o vreme le temperez – de la vârstă oare?!?

O fi fost ea o simplă drumeție pe dealuri, însă jumătatea de zi mi-a mulțumit sufletul și mi-a obosit picioarele (cel mai probabil cei trei kilometri alergați în bocanci au făcut-o), motiv bun să o închei la un vin fiert alături de bunica, fiindu-i încă o dată recunoscătoare pentru timpul liber 😉

din Șimon la deal – locuri îngrijite

dacă tot arată așa bine băncuța, să facem o poză. Foto: Radu

cum se făceau casele odinioară

fiecare urcuș ne-aduce mai aproape de crestele Bucegilor (de care îmi e dor, dar lipsa turelor tehnice, de anduranță, din ultimii ani își spune cuvântul)

ce să-i faci, e cam frumos! Foto: Andrei

coborârea spre Șimon la final de zi, foto: Radu

Omul de la orizont – Radu

mesteceni, mesteceni… arată bine în orice anotimp

n-am făcut poză de grup, dar iată-ne în diverse ipostaze la „sesiunea foto” în lumina apusului

final de zi cu Bucegi roșii și cai blânzi