Se întâmplă la un moment dat să îți dorești să vezi un ceva despre care știi că există,
știi deja cum arată – laleaua pestriță, acel ceva pe care mai trebuie doar să-l cauți,
pentru care simți că poți face sacrificii,
acel ceva care îți poate aduce o cunoaștere sau o înțelegere de sine dincolo de cuantificabila goană umană,
pentru care pui în mișcare tot universul în numele unei întâlniri despre care știi deja că te va mistui cu implicațiile sale
și totuși, vei fi acolo să arzi.
Info: Laleaua pestriță (Fritillaria meleagris) sau floarea de șah, bibilică, căldărușă etc. este o floare rară aflată pe listele de plante protejate din mai multe țări europene printre care și România. Laleaua pestriță preferă zonele umede de șes, pădurile mlăștinoase și înflorește în aprilie-mai într-o perioadă de șapte – zece zile. Se înalță până spre 30 cm, iar culoarea este purpuriu (violet spre maturitate) cu pete albe.
Nu e chiar o lalea, corola i-a atras această denumire așa cum și „modelul” petalelor a generat diverse denumiri populare. Deși este cultivată (mai ales în Europa), iar bulbii se găsesc de cumpărat pe internet, planta în varianta sa sălbatică este pe cale de dispariție și beneficiază de protecția câtorva rezervații – în România patru-cinci la număr. Prezența sa este raportată sporadic și în alte zone decât cele „oficiale”, acesta fiind desigur un lucru îmbucurător.
Laleaua pestriță – o mică obsesie
Cum de Paști am luat drumul Gorjului natal și cum aflasem de curând că ar exista în apropierea Tg-Jiului o pădure în care crește laleaua (Pădurea Mărgăritarului) – am cules puținele detalii din presa locală fără să am o „adresă” exactă – mi-am rezervat din timpul familiei câteva ore pentru căutarea ei. Nici nu m-aș mira să creadă lumea că am luat-o razna când, fără un interes în domeniu, științific, mă apuc să cotrobăi prin ungherele țării după ceva ce doar vreau să văd, să ating, să fiu martoră a existenței și a prezenței sale, să fotografiez.
Această pădure a fost mai întâi cunoscută pentru planta de mărgăritar sau lăcrămioară ce creștea spontan, dar care între timp a cam dispărut și ea (eu am văzut un singur fir, solitar). Cum și laleaua pestriță atrage „culegătorii”, mai ales pe cei interesați de vânzarea ei în piețe, pădurea este în prezent supravegheată de pădurarul alocat (așa spune gazetăria gorjeană!), care poate da amenzi pe baza legii conform căreia o plantă declarată monument al naturii nu poate fi scoasă din arealul protejat.
Din câte știu pădurea nu este oficial rezervație, dar localnicii – cei care au habar de existența pădurii și a lalelei – au auzit că floarea e protejată și îndeamnă curioșii la „n-ai voie s-o rupi!”. Tot e ceva.
Dacă pe Dănești l-a găsit gps-ul, pe lalea trebuia s-o găsească omul. Oamenii de prin satele Dănești sau Văcarea n-au prea fost de ajutor și e drept că nici n-am exagerat cu întrebatul. Mi-a fost oarecum clar că de „buruiana mea” nu prea auziseră (ca om crescut la țară lăsați-mă să mă mir, țăranul colindă pădurea și știe cam tot ce crește într-însa!), noroc că mai rezonau totuși la cuvântul mărgăritar, lucru care îmi confirma că ceva ceva tot există.
Cum o ditamai pădure se arăta la orizont (Pădurea Dealul Branului) am mers pe un drum ce trecea prin ea. Am oprit o dată, am dat o raită prin ea și dezamăgirea mă cam încerca: pădure uscată, deluroasă, cu rare smocuri verzi de iarbă și ceva floricele obișnuite, nicidecum umedă, nicidecum mlaștină cum citisem că îi place pestriței. Am oprit și-a doua oară și m-am avântat cam o sută de metri în pădure. Frunze uscate îmi trosneau sub tălpi, din loc în loc buchete de toporași violet, lăstarii de fag aveau deja două rânduri de frunzulițe în luminișuri – știam sigur că nu-i nici umbră de lalea în pădurea aia!
Când mă întorceam spre mașină, ieșind mult mai jos la șosea decât trebuia, dau de un nene și o tanti cu niște lădițe cu ceva maroniu (??!) venind dinspre un fel de adăpost și îndreptându-se către mașina parcată la margine de drum. Nu mă rabdă inima să nu-i abordez cu toată disperarea și entuziasmul din febra căutării:
– Bună ziua! Știți cumva… caut o pădure în care crește sau creștea mai demult mărgăritar și în care se găsește și o floare mai deosebită, ca o lalea, laleaua pestriță.
– Bună ziua, este una, dar nu aici, aici numai leurdă crește. Acolo la Avicola, la Botorogi, la semnul de ieșire din Tg-Jiu se face o alee așa către pădure… Laleaua asta de ziceți să știți că nu-i voie la rupt, e ocrotită ea…
– Mulțumesc, este o floare rară și protejată și tocmai de aceea vreau s-o văd și s-o fotografiez doar…
Oamenii îmi repetă explicația ajunsului și le urez toate cele bune odată cu mulțumirile. Mă întorc la Andrei ce mă aștepta (răbdător în nerăbdare) și îl anunț că aceasta va fi ultima încercare. Coborâm dealul și, deși zărim păduricea de pe luncă, drumul ne poartă pe ocolite. Ba chiar ne întoarcem în oraș, prindem trenul pe la bariere, ne poziționăm pe strada Mărgăritarului (mai sugestiv de atât nu se putea…) iar când intrăm în Botorogi șirul caselor e paralel cu pădurea. Mi-s ochii numai după o uliță care să mă ducă la ea și nu-i…
Răzbat prin mărăcinișurile de la margine. Mai încolo se făcea un drumeag, dar eu nu mai am răbdare, eu intru pe de-a dreptul în pădure, picioarele mele se scufundă în pământul umed, rugii se agață de mine și se desprind singuri în smuceala înaintării hotărâte. Copacii se răresc și își îngroașă trunchiurile, pădurea e rară de-acum, e verde și înflorită, e plină de cântecul păsărilor. Înaintez aproape fugind, nu am prea mult timp…
O caut cu toate simțurile și o găsesc: laleaua pestriță cea reală întrece orice poză.
E nămol și doar el mă oprește din îngenuncherea involuntară de-a o vedea mai bine. Îmi ia secunde bune să o pot atinge de câtă emoție mă străbate, îmi vine să cred ce mi se întâmplă, cred până la lacrimi.
Singură în pădurea lalelei pestrițe nu-s deloc singură. Eu și ea, eu și ele. Le fotografiez, le ating, le privesc. Mă minunez de pădurea-mlaștină plină ochi de flori, e ca o seră cu păsări cântătoare, mă pișcă țânțarii de mă ia cu fiori și trebuie să mă mișc continuu, simțurile sunt în alertă maximă să absoarbă totul.
Două lalele sunt culcate la pământ de un fost pas al cuiva, le analizez, sunt rupte parțial și încă vii, atunci înțeleg că nu aș putea să iau o frunză, nicidecum o floare deja ruptă sau un bulb pentru replantare. Atunci înțeleg câtă putere am eu omul, putere de a lua sau de a distruge, putere de a conserva sau de a înmulți, putere de a fi Spectator al naturii, martor al ei, parte a ei, explorator și nu exploatator.
Într-un asemenea moment nu aleg ci sunt aleasă de ceva mult mai profund ca mine – probabil asta înseamnă „comuniunea om-natură”, clișeul liceelor noastre, dar prea rar al experiențelor noastre…
Epilog. Ați crede că am plecat țopăind spre casă. Până am ieșit din pădure da, apoi n-a mai fost așa. M-a secătuit întâlnirea, m-a mistuit cum presimțeam, m-a pus pe gânduri despre ce vreau să fac mai departe în această viață a mea în care pricep mult prea greu și mult prea încet că laleaua pestriță m-a găsit demult. Iar eu abia acum am căutat-o. Și mi-e gândul deja la următoarea floare, rară, rară.
Ma bucur tare mult de bucuria ta de a vedea aceasta floare si te inteleg si eu am simtit aceeasi bucurie acu 2 ani pe Domogled. Si la fel ca si noi era un tip din Brasov pasionat de flori care urcase special pe Domogled sa vada Primula auricula si era extrem de fericit ca reusise sa vada aceasta floare, cei de la parc ii spusese ca inca nu a inflorit.
Merci Vio, diferenta dintre un „cautator” de floare („monumente ale naturii” cum e expresia) si alti admiratori de monumente (ale oamenilor sa zicem) este ca noi nu stim „adresa” decat partial, trebuie sa cautam (un fel de ac in carul cu fan) si sa ne sincronizam cu momentul perfect – poate de aceea bucuria e mai mare 🙂
Unul dintre cele mai dragute texte ale tale. Nu ca restul n-ar fi dar asta a intrat la suflet. Se simte cautarea si bucuria din el. Felicitari pentru reusita si la mai multe. Iar poza aceea cu laleaua privita de jos imi vine sa o fur si sa o postez :)… bineinteles cu link la postarea asta.
Mulțam Andreea. Păi dacă îți place așa tare fotografia, te rog 🙂
Pacat ca simtirile-astea nobile nu-s contagioase….:( Te-am inteles perfect si e greu de priceput (ptr unii) cum de bucuria se estompeaza ba chiar se transforma intr-o apasatoare tristete…Pozele sunt exceptionale, le-am vazut deja pe g+ si asteptam textul, il presimteam. Sper ca micuta luptatoare sa reziste barbarilor si sa infloreasca an de an ptr a fi admirata de oameni ca tine 🙂
Acum doua saptamani am vizitat o gradina in Alabama, am avut surpriza de proportii ptr ca am gasit ghioceii dupa care tot oftez de cand am plecat din Romania. Nu sunt pe nicio lista de protectie, insa ptr mine (mai ales aici in State) sunt mai ceva ca nestematele iar pozele facute au valoare personala incomensurabila.
Sunt contagioase dar într-o creștere mult mai mică. Asimilarea și schimbarea cer efort, sacrificiu, înțelegere și mai ales, lupta cu ceilalți.
Nu știu cum de mult încercatul meu aparat foto, Domnul G (canon G12) mai face față și uite că deși lumina era puternică ne-am jucat împreună cu umbrele și am reușit să redăm o mică parte din prezența copleșitoare a lalelelor. Greu cu focusul – are niște zgârieturi pe obiectiv, greu cu încadratul, display-ul nu face contact tot timpul, nu mai zic de cum arată, ce lovituri și ce julituri a încasat 🙂
Eh, Ren, te înțeleg perfect, hrana spirituală îmbracă diverse forme, iar pentru unii dintre noi e însăși legătura cu trecutul sau viitorul nostru, o legătură prețioasă fără de care lucrurile din jur își pierd sensul…
ce frumoasa e laleaua asta pestrita. n-am vazut-o niciodata in realitate. se poate spune ca esti baftoasa ca ai gasit-o. la un moment dat vorbeai si de margaritar. cunosc o padure de margaritar in sudul Romaniei si cam la inceput de mai infloreste. felicitari pentru fotografii, mie imi plac foarte mult.
O văzusem dinainte în poze, știam cu cine am de-a face, dar tot am fost impresionată. Chiar este frumoasă și neașteptată ca apariție și mărime pentru o floare sălbatică. Mulțumesc pentru aprecieri Ciprian și, dacă cumva rămân la București în vreun weekend, te întreb unde e pădurea cu mărgăritarul că poate ajung cu bicicleta sau… altfel. Oricum, știu că ești bine informat în privința pădurilor din jur.
Poti sa te faci detectiv 🙂
E de bine ca localnicii au aflat ca e protejata si ‘nu se rupe’… desi pericolul nu sunt cei ce constientizeaza traba asta, ci ignorantii. Totusi sansele sunt mai mari ca acestia sa le atraga atentia vandalilor, si sa-si invete copii sa protejeze.
Sunt multe pericole: defrisare, poluare, culesul pentru comercializare, dar cu cat se duce mai mult vorba cu atat mai bine. Mai exista un curent de opinie care zice ca mai bine sa nu stie multa lume ca atunci planta va fi nebagata in seama – nu e chiar asa, in fiecare zona exista anumite familii cu traditie in cules pentru comercializare iar acestia au fost de cele mai multe ori „nederanjati” tocmai pentru ca mai nimeni nu stia cum sta treaba.
Detectiv? Nu stiu, ranger la un parc natural da, chiar si padurar 🙂
Acel loc e specificat in:
Maloş C., Cristea A. & Maloş A. 1967. Pădurea cu lalele pestriţe (Fritillaria meleagris L.) de la Botorogi. Ocr. nat. 11(1): 85-89 + o fig. + 2 foto + un tab.
Oricum, felicitari pentru identificarea locului cu „impricinata”.
Adrian Oprea
Multumesc pentru completare Adrian, nu am studii in domeniu, e doar o pasiune a mea de a cunoaste si de a vedea plante in mediul lor natural. Am cautat cat am putut pe internet, dar se pare ca tot biblioteca ramane de baza pentru informatii oficiale. De pilda nici lista cu toate plantele protejate din Romania n-o gasesc (liste partiale mai exista). Sau lista rosie cu cele in pericol de disparitie. Ceva oficial se intelege, care sa tina de Ministerul Mediului sau al Padurilor etc. Tot strang materiale in speranta ca intr-o zi o sa le pun cap la cap 🙂
Felicitari! Urmaresc lalelele pestrite -Frittilaria meleagris- in 3 sit-uri din MM de peste 1 deceniu:
Sub Dii * sub vii adica-ardelenism-in Padurea Fersig
In Rezervatia Bavna -de stejari pedunculati-Quercus robur-si Pădurea Cogna *Lucacesti-Miresu Mare
La Mociri-de la mocirla-ardelenism- satul Rodina, com Arinis
Toate din MM
Vezi http://www.turismmaramures.ro -95 % din ceea ce e publicat pe site imi apartine = txt + foto
Anterior am publicat 7 ani pe emaramures.ro si mai inainte in rev. Mtii Carpati, prima data tiparita, ulterior electronica, respectiv pe site-ul alpinet.org
Ieri am fost la Iris pumila, din Varai MM pe Prisnelu Varaiului si Prisnelu Vălișoarei-SJ – specia are varietatile galben pal-bej si albastra cerneala, cu irizatii liliachii -SUPERBA
Urmareste asadar, de esti curioasa, turismmaramures.ro. Vezi si recenta duminica de Pasti -Desesti MM
In 2015, din fericire, am realizat deja 25 ture montane
lucianpetrugoja[@]gmail[.]com
Baia Mare
Sanatate, bucurii si evadari in NATURA la max!
Vă mulțumesc domnule Goja pentru comentariul amplu și informații – nici nu știți ce rău îmi pare că sunt departe de Maramureș, îmi părea și până acum, dar văd că motivele se tot adună.
Am dat deja un ochi pe ultimele articole, m-am abonat și la site ca să pot urmări ce mai apare.
Vă felicit pentru activitate, plimbat, fotografiat, scris și vă doresc să vă bucurați de frumusețile Maramureșului mulți ani de-acum încolo!
p.s. v-am editat puțin datele de contact pentru a nu fi folosite pentru spam automat, așa se practică.
Vă salut pe toți
Acum cu ceva timp in urmă, cred că sunt cam 5 ani am descoperit și eu laleaua pestriță cu ajutorul unui prieten. Am văzut câteva fotografii am ascultat câteva povestioarele legate de aceasta specie de lalea și i-am spus că așa ceva am și eu în curte. Prietenul a spus că este imposibil că la noi in Dobrogea mai exact în com. Limanu nu au cum. A doua zi vine băiatul înarmat cu un aparat de fotografiat și a început fotografiatul. Nu a crezut în fotografiile mele.
Salut Mihai! Dar în curte a crescut spontan sau au fost aduși bulbi de undeva de către cineva din familie? Probabil specia s-a adaptat solului și ești clar un norocos 🙂
p.s. Eu nu aș încerca să „aclimatizez” în grădină/ghiveci specii spontane, cu atât mai mult protejate, dar se găsesc de cumpărat semințe cu variantele lor de cultură.