meet the sun
Sunt tot felul de „albinuțe” pe lume. Una dintre ele (ne-)a supraviețuit. Nu mai sunt oameni să o culeagă, nu pe toate dealurile. Iar dacă sunt, îi educăm de câte ori putem. Florile speciale, florile rare se admiră, se fotografiază, se miros, se părăsesc așa cum au fost găsite.
În altițe mi-am lăsat gândurile maternale, cu mătasea încrețului mi-am netezit răbdarea și deodată cu râurile copila mi-a crescut sub ochi. Acum cămașa e gata, iar eu sunt gata să merg mai departe, am atâtea altele de făcut, mai ales că pornesc la drum îmbogățită cu experiența unică de a fi făurit ceva și cu o mândrie departe de păcat.
Ce se mai întâmplă cu ia mea? După cum se vede deja, are chip și o jumătate de an de poveste, dar abia de-acum urmează minuțioase împunsături care să o lege, să o întregească, să așeze pe mine toate cele ce-am simțit, gândit, trudit, toate năravurile și virtuțile.
Mă sună soră-mea că vrea să-i trimit stelele. Nu cele de pe cer, ci colindele pentru nopțile de Ajun și de Crăciun. Băieții ei – nepoții mei, merg cu steaua și, obiceiul deși străbun, e dedat uitării mai lesne decât ne dorim. Acum câțiva ani am scris un articol pentru un ziar românesc din Canada și, din fericire, am cules stelele de la consătean. Cu ele salvate pe calculator le pot da acum mai departe de câte ori mi se cer. Le pun și pe blog, căci le doresc viață lungă, măcar cât vom trăi cei ce le-am ascultat cândva.
Continui să cos prima ie și, spre deosebire de primele două luni, e mai puțină terapie și mai multă dependență. Ba chiar un soi de nerăbdare pe care am mai trăit-o însărcinată fiind, când evident așteptam să nasc, dar bănuind ce urmează, nu mă deranja deloc să mai port burta o vreme. Acum știu ce urmează, abia aștept să-mi port ia, dar îmi place și zăbovirea pe drumul destinației. Povestea iei cusute în picioare continuă.