Maidanezul blond avea o dâră umedă pornită din ochiul stâng, cel dintre mine, proaspăt alimentată. Aştepta semaforul cu aceeaşi înfrigurare ca şi mine, doar că mie chiar îmi era frig. Poate şi de la oboseală, nu doar de la iarnă. Dincolo ne aşteptau metroul, pe mine, şi alţi doi maidanezi, pe el.
Am traversat cu paşi grăbiţi, el un pic înaintea mea. S-a uitat la cei doi confraţi încolăciţi în limita capacului rotund de canal. Cei doi nu s-au uitat însă la el. Eu am trecut mai departe şi-am întors capul. Voiam povestea, finalul.
Dar maidanezul blond s-a aşezat din nou la semafor. Înfrigurat. Se întorcea de unde venise. Sau doar îşi exersa reflexele la culoarea verde. Sau…
Mi-s dragi cand dorm dincolo de gard, colaci de blana dorind a fi mangaiata, caluti trantiti pe iarba la soare. Doar de dragul imaginii. Atat!
Dincolo de gard sunt cei mai draguti intr-adevar. Mie-mi sunt dragi ca animale, tare dragi, dar cei din oras sunt de cele mai multe ori, fiare…
Maidanezii…o poveste de neineteles. De multe ori le place doar sa faca drumuri dus-intors.
Cine stie ce e in capsorul lor. Sunt prinsi intre destinul de hoinari, violenta asupra lor si violenta lor asupra altora, cautarea unui stapan, oricare ar fi el…
dar dara aceea neagra a lacrimei pe blana galbena mi-a ramas intiparita in minte.
Interesant!