AlerGânDac
[cum e să alergi ca femeie prin București; acest text nu este o ficțiune]
La ce mai alergi fă, că ești deja bătrână!
[cum e să alergi ca femeie prin București; acest text nu este o ficțiune]
La ce mai alergi fă, că ești deja bătrână!
De o săptămână mă aflu în București, după aproape două luni de Brașov. Orașul acesta, capitala, dincolo de căldură și de aglomerația obișnuită, m-a provocat cu o a treia dimensiune: mirosul.
Nu mă recunosc în omul cu nas fin, pretențios, de aceea mă și simt nevoită să scriu pe subiect. Și nu vorbesc de miros ca de o aromă plăcută, ci de duhori, miasme, de aer închis, de aer încins de parcă fereastra câmpiei s-a închis neclintită la ultima furtună.
Întoarcerea în România a stat sub semnul unei singure întrebări, destul de mult vehiculată printre cei plecați și al cărui răspuns este unul cât se poate de individual:
cum o să mi se pară România (după un an de Canada)?
Am citit de curând un articol despre Groapa „Delta” Văcărești: Groapa Văcăreşti de la „încremenirea în proiect” la cel mai mare parc natural urban din România. Vă rog să citiți cu atenție măcar titlul acestui articol. Dacă veți citi și conținutul care știu, e lung, căci așa sunt articolele bine documentate (nu o fițuică de ziar!!), veți afla că Delta Văcărești este un miracol al naturii picat din cer, dar crescut din și pe pământ la o aruncătură de băț de privirile noastre.
În aprilie 2012 s-a dezvelit statuia cu pricina şi după fluvii, ba chiar oceane de articole scrise, a rămas tot acolo pe principiul câinii latră, ursul trece, lupoaica rămâne rece.