PAveste rotundă

mingea de la malul marii

De când m-au pierdut copiii sunt cea mai fericită. Mă bruscau mereu şi nu prea ştiau să se joace. Vântul m-a trimis în mare, ăsta da noroc pe mine! Am o gaură în umărul stâng de la o furtună ce m-a izbit de stâncă, dar apa dinăuntru e puţină şi plutesc binişor. Ţin mult la aerul ce mă ţine la suprafaţă! De la o vreme algele m-au colorat cenuşie ca să mă aseamăn cu marea. Cu valurile mă joc cel mai mult, le iubesc când mă poartă în larg! Ah, sunt aşa fericită! Şi să nu uit, urăsc nisipul şi nu ştiu cum cheamă.

...citește mai departe ↑

Figurantul

În barca ce taie valurile nu suntem noi doi. Nu mă confunda cu vreunul din personaje căci nu m-aş căra cu sacoşe după mine prin Paris! Aş prefera o rochie uşoară, o pălărie împletită şi o gentuţă pentru cheile unei camere de hotel veche şi mică. Eu nu port geci portocalii, deci nu mie mi-ai dat întâlnire acolo. Nu-ţi şoptesc ceva la ureche şi nici nu ascult muzica ce iese din degetele tale. Nu-mi împărtăşesc secretele. Eu nu aparţin vreunei poveşti şi nu-mi apare numele pe vreun generic. Eu tac.

...citește mai departe ↑

Etape PAfoto. Cele vechi la vot, cele noi la lumină

Pompierii lui Calin Hera

De plictiseală.
Teroarea cuprinsese orăşelul de când apăruseră uriaşii gândaci negri. Nu se ştie când şi unde a început totul, dar zvonurile au circulat cu viteză. Paranoia s-a întins astfel, ca focul şi toată lumea s-a mobilizat la căutarea gândacilor. Un bâzâit înfiorător venind dintr-o casă părăsită i-a convins că acela e cuibul şi au hotărât să-i dea foc. Pompierii au supravegheat mândri ca nişte eroi extincţia uriaşelor insecte, pe care repet, nu le-a văzut nimeni, dar oraşul a fost salvat. De plictiseală.

...citește mai departe ↑

Ultima nostalgie. PAfoto – un nou concurs de Călin Hera

O furase din Buşteni, abia o suise în căruţă şi acum mergea alene, trăncănind singur pe lângă cal:
– Unde mergi cu cabina asta?
– La fer vechi, un’ să merg?
– Păi şi la Diham ce caţi?
– Or mai fi fierotenii pe firu’ apii.
– N-ai ce mai căta, s-au strâns gunoaiele!
Tăcu. Se uită în sus că-şi simţea ochii umezi.
– Vezi tu muntele ăsta mare? Bucşoiu îi spune! Îi umblai coclaurile odată!
Dădu jos cabina ce-i păru mult mai uşoară acum şi dezlegă calul. Apoi o apucă spre pădure fără să caute o potecă anume.

...citește mai departe ↑

Copilul şi mărul

copilul si marul

Copilul era cuminte, mărul era roşu. Mama îl spălase pe copil pe mânuţe, mama spălase mărul. Plecaţi la pădure, nedespărţiţi, mărul a fost scăpat de multe ori pe jos. Apoi, mărul a devenit tentant şi s-a lăsat încolţit. Mărul cel roşu era mare, dinţişorii mici. Era greu să înceapă de undeva anume.

După o vreme, mărul era ros de jur împrejur. Copilul aproape sătul şi obosit. Când ochii celor mari l-au scăpat din observaţie, mărul a fost făcut dispărut în întunericul pădurii. N-am prins decât cu coada ochiului mânuţa ce se ştergea de pantalonaşii curaţi. Încă.

...citește mai departe ↑

Mereu, mai mult

Plouase. Mergeam repede ocolind bălţile, dar nu pentru a-mi proteja tenişii şi pentru a crea acel dinamism de care simţeam că am nevoie prin reacţiile de ultim moment. Într-o întrecere oarbă cu mine şi cu timpul, căutam acel gând care să deschidă porţile vreunui scenariu ca de film în care să pot dubla la nesfârşit

...citește mai departe ↑