Din Baiului în Neamțului în prag de iarnă

Te orbește soarele, te apleacă vântul, te pișcă frigul de câte ori scoți mănușa, iar tu nu încetezi să zâmbești. Niciun urcuș nu e prea greu, nicio priveliște nu e banală, coborârile au chef de joacă. Ești dependent de munte și, câteodată, atâta frumusețe e o supradoză ce nu te omoară, dimpotrivă, realizezi că sufletul nu explodează de prea multă bucurie. Ți-e de ajuns poteca simplă pe care mergi, nu ai nevoie de provocări ca să-ți reamintești cine ești. În jur ai oameni dragi și niciun demon la interior. Senin afară, senin înăuntru, ce-ai putea dori mai mult?!?

...citește mai departe ↑

Pentru prima oară în Munții Țaga

Când descopăr locuri noi pe lângă Brașov, și știu că sunt abia la început!, mă încearcă sentimente contradictorii, regretul timpului pierdut – „de ce mi-a luat atât?!?” și entuziasmul lui „abia aștept să revin!”. Desigur, ambele se vor mai estompa în cazul meu, însă Munții Țaga au toate ingredientele pentru a-și face loc printre răspunsurile lui „unde să mai mergem?”. Căci e un munte de mers cu prietenii, nicidecum singur, de stat peste noapte la foc, de explorat prin sălbăticie atunci când vrei o pauză de la potecile clasice.

...citește mai departe ↑

[Cozia] Muchia Scorțaru, de fiecare dată altfel

Cozia. Scortaru - Vladesei

De când stăm la Brașov, Cozia înseamnă departe. Mi s-a făcut dor din când în când, recunosc, dar nu cât să pun țara la cale. Întâmplarea a făcut ca Miruna să vrea la București la bunica, noi să o ascultăm și chiar să o lăsăm la bunica pentru prima dată, iar apoi să începem un concediu în doi. Andrei propune o revenire în Cozia pe unde a umblat de multe ori prin tinerețe (sic!) și îl cooptăm și pe Andrei T., care nu mai fusese. Traseul îl alegem la fața locului și va fi o combinație de marcaj turistic și de bălăureală, cât să surprindem frumusețea și sălbăticia unui munte mic, dar cu personalitate și cu mai multe prăpăstii decât se întrevăd de pe Valea Oltului.

...citește mai departe ↑

[Piatra Craiului] Vâlcelul cu Fereastră

Cu emoții ușoare, bocanci grei și conversații deja uitate, urc pe pajiștea verde spre crestele albe prin inima cărora nu am mai ajuns demult. E prima întâlnire cu Vâlcelul și după atâta vreme cu casca la naftalină, mă întreb dacă mai pot să mă cațăr… din amintiri. Nu că aș fi fost vreodată vreo alpinistă, dar parcă au fost vremuri când ajungeam mai des pe astfel de trasee, când nemarcatele erau o răsplată a experienței montane sau o consecință a prieteniilor potrivite (mai ales!). Acum, m-am simțit ca plecând într-o expediție în familie, patru prieteni pe tărâmul ce ne-a adus împreună, muntele.

...citește mai departe ↑

O altfel de Piatra Mare pe Culmea Ciorga (Horvatca)

Că entuziasmul precedă turele pe munte nu-i o noutate, dar ce te faci când rămâne și după și parcă e și mai intens?!? Ne-a plăcut atât de mult totul – traseul, ploaia, ceața, soarele neașteptat, alergatul prin apă, căutatul potecilor, evitatul urzicilor – încât ne-ar mai trebui o tură doar ca să ne repovestim cât de frumos a fost, ce dor ne-a fost de munte (și cât ne mai e!), să ne încurajăm că de-acum încolo copiii vor fi tot mai mari, iar noi ne vom strecura tot mai mult timp pentru pasiunile ce nu ne-au părăsit doar pentru că am devenit mame: muntele și alergarea!

...citește mai departe ↑

De Mica Unire pe dealurile însorite ale Șimonului

Lesne de înțeles pentru cei care mai citesc pe aici că una dintre fericirile mele este să fiu pe munte. Indiferent de potecile pe care le urmez sau că urc de-a dreptul pe o coastă, că-mi răsfăț ochii cu orizonturi stâncoase peste șiruri de culmi pitorești sau că mă bucur de coaja unui mesteacăn întortocheat de vânturi, indiferent dacă simt sălbăticia și abandonul sau dimpotrivă, trec de la admirație la dispreț pentru cum și-a dus sau își duce omul traiul la poalele muntelui. Toate acestea și încă multe altele sunt parte din ce mă încearcă de fiecare dată când ajung în Țara Branului și mă întreb, retoric și uimit, de ce nu revin mai des. Motivele sunt diverse, mi le tot enumăr, dar oare o fi și teama de fericire printre ele?!?

...citește mai departe ↑

O duminică prin Bucegi, Cheile Horoabei și… bâlciul prăfuit

Bucegi-Valea-Horoabei-09w.jpg

Or fi ei Bucegii niște munți umblați și aparent, fără secrete, cu zone de bâlci (Piatra Arsă, Padina, Babele), cu trasee alergate la concursuri montane (Valea Jepilor, Mălăiești, Valea Cerbului etc.), cu drumeți pregătiți sau cu incredibile apariții bipede pe poteci, cu alpiniști și mtb-iști, or fi ei Bucegii blamați și iubiți, plini de gunoaie sau plini de sălbăticie, dar sunt munți în toată puterea cuvântului și e imposibil să nu găsești un cotlon pe sufletul tău.

Am mers de foarte multe ori în Bucegi și tot mai am trasee marcate nestrăbătute, că pentru cele nemarcate și de alpinism nu mi-ar ajunge o viață nici dacă aș fi croită să le parcurg. De data aceasta a venit rândul Canionului Horoabei de pe Valea omonimă, traseu amenajat în ultimii ani, deși nemarcat, și care a tot fost străbătut în ultima vreme încât am hotărât cu Mike să încercăm și noi, incluzându-l în tura noastră de duminică, una voită a fi de alergare.

...citește mai departe ↑

Pagina 1234