Sub soarele mai mult orbitor decât cald, îmi târăsc ritmic picioarele și, o dată cu ele, schiurile urcă la deal. În dreapta mea e pârtia cu schiorii ce fâșâie neîntrerupt la vale, în stânga mea e versantul stâncos, parțial înzăpezit, îmbrăcat în dâre de cristiane offpiste și liniște rece. E așa firesc să fiu aici, pe schiuri de tură, chiar dacă, într-ale schiului, sunt un fel de impostor.
Visul meu de a mă bucura de munți și iarna cutreierându-i pe foci, acest vis cândva înfocat, nu s-a împlinit și nu o va face. Cobor execrabil, cu nepricepere, cu dureri intense, prea încet, de tot râsul și plânsul. Un fel de „plată” pentru bucuria urcușului. Și nu pot urca muntele fără să iau în calcul coborârea.
La granița dintre rațional și căpoșenie, dintre realitate și fantezie, se strecoară totuși adevărul: visul nu a pierit. Schiatul nu e de mine, am înțeles, dar ceva din esența lui, este.
*
Pentru cei ce nu au tangențe cu vreo formă de schi, poate e o mărturisire plicticoasă. Dar o puteți citi în nota personală a lucrurilor pe care voi le-ați face dacă v-ați și pricepe, ceva dorit, dar nedus la capăt pentru că uneori suntem făcuți și din anti-talent, nu doar dorință și strădanie. Ce se poate face, ne bucurăm de porția cea mai mică? abandonăm cu totul?
*
(am pus prima oară schiurile în picioare în ianuarie 2011, tărășenia = lupta cu demonii interiori fiind veche; schiuri de tură mi-am luat în ianuarie 2015, prima tură fiind una de vis în Baiului)
Eu oricum n-am visat niciodată să cobor pârtii în viteză, olimpiada de iarnă a însemnat doar privit patinajul artistic, nu slalomul sau săriturile. Sau schiatul elegant. Sau parcurgerea unor trasee de referință.
Visul meu nu a țintit așa de sus și poate de aceea nu a avut combustibil. M-am mulțumit cu puțin și am obținut aproape nimic. Eu am vrut doar să urc printre brăduți înzăpeziți, să ajung pe culmi blânde și, evident, să pot coborî în siguranță de pe munte. Și dacă se poate să nu doară prea tare, cât să mai pot urca o dată, perfect!
În mod surprinzător, după cinci ani de stat pe tușă, schiurile de tură au ieșit de trei ori la zăpadă în ultima lună. Am început direct cu o cursă nocturnă alături de prieteni români, am plusat cu o ieșire solitară solară, am continuat cu o ieșire de grup, nocturnă, cu colegii elvețieni din Mila. Toate coborâte pe pârtie, să ne înțelegem, ultima lăsându-se cu optimism: mai fac!
Visul numit schi de tură a însemnat munte și prieteni. Că așa s-a născut, prietenii m-au învățat și însoțit. Dar acum sunt într-un context nou unde încep să reconstruiesc ce a rămas din această pasiune.
Am fost singură și mi-a plăcut, dar e mai fain cu oameni, mai ales că am norocul de cei care nu mă lasă în urmă nici dacă-i rog (trebuie să schiez mai bine fie și din acest motiv, să nu fiu așteptată… prea mult).
Nu pot întoarce timpul la Baiului, la Postăvaru, la Valea Jiului și câte alte momente reușite, trăiesc în alt loc, nici măcar corpul meu nu mai e la fel, mințile nici atât… Doar echipamentul e același… asta o fi problema??!
Învăț enorm de la tot ce înseamnă schi. Să îndur sună masochist, știu, dar e o calitate și asta. Să caut soluții, alternative, reinventarea. Să mă ascult când îmi vine să fug/plâng. Să mă bucur de munte și de compania oamenilor apropiați acceptând firesc nota de plată. Să nu-mi pese de ce s-ar putea crede.Să nu uit cine sunt. Să aflu „ce-l mână în luptă” pe cel veșnic aflat pe ultimul loc.
În noapte, sunt una dintre frontalele ce urcă spre vârf, alături de multe altele, majoritatea necunoscute. Pasiunea care ne face să fim la ora asta pe munte, transpirând la deal, împingând schiurile, căutând trasa perfectă, nu are de-a face cu vreo competitivitate. Nici când vom coborî nu e despre asta. Vrem doar să fim aici, să facem asta, să respirăm aerul nopții, să căutăm cerul de dincolo de contururi, să simțim muntele pe întuneric, un sentiment aparte.
*
Schiorii de pârtie trec în viteză pe lângă mine, unii riscant de aproape. Mă mișc îngrozitor de lent într-o lume unde rapiditatea, fluența, eleganța îi ține pe oameni în priză. Mă apropii de ultima pantă, cea mai abruptă. Am pus „ochii pe ea” încă de la urcare: nicio șansă. Urc troianul de pe margine și dincolo de el mă opresc, încheind ziua: pun schiurile pe rucsac, gheruțele peste colțari și o dau la vale. Cobor în stilul meu, lipsit de ego. E incredibil de eliberator să scapi de ego!
*
Epilog. Ultima ieșire s-a lăsat cu coborârea integrală pe schiuri, cu câteva viraje reușite, cu momente de bucurie a „datului la vale”, cu simțit în control. Tot ultima, dar în clasamentul meu interior… am dat lovitura! N-aș spune că a treia oară a fost cu noroc, a ajutat leucoplastul cu care mi-am învelit preventiv zonele plantare, clăparii reglați strâns dar nu blocați (o să umblu și la plăcuțe, între timp m-am documentat – în sfârșit!) și, mai ales, aplicarea tuturor sfaturilor primite recent. Dacă oamenii încă mai cred în mine, dacă eu încă mai cred, povestea merge mai departe. Nu e ceva de vis, e doar a mea.
Sa stii ca m-ai inspirat sa scriu din nou pe blog… mai ales ca ce postez pe retele se scufunda in meandrele internetului dupa o perioada f scurta. Blogul ramane.
E fain sa te plimbi (aproape) oriunde pe schiuri, iarna. Merita sa-ti dezvolti si abilitatile pt. coborare, astfel vei putea sa te reintorci rapid spre casa, de oriunde te poarta pasii/claparii.
Spor la alunecat!
PS: daca nu merge nicicum cu schiuri, incearca snowboard. In 3 zile inveti garantat!, cu cazaturile aferente, bineinteles. Macar, nu ai dezavantajul ca pleaca picioarele in directii diferite 🙂
Bună Alin, mă bucur tare că ai reluat scrisul acolo unde contează, mai ales că cei mici vin din urmă și pot citi parte din istoricul familiei. Oricum, deja cu fiica cea mare văd deja că sunteți unu la unu pe munte, ceea ce e super!
Legat de placă, mi-a zis și Radu să încerc, dar eu sunt convinsă că orice altceva în afară de încălțările de alergare îmi dă… emoții. Și bicicleta o face, nu doar schiurile, aia e, am nevoie să simt pământul sub picioare 🙂
Însă chiar și așa, la nivelul ăsta modest, dacă urc de câteva ori pe iarnă pe pârtii/pe lângă pârtii îmi fac damblaua.
Altfel, privind tot mai mult la industria schiului din Alpi, la pârtiile pline, la responsabilitatea parcă tot mai puțină (alcool, muzică în căști, droguri etc), la accidentele care după o anumită vârstă te cam scot din formă pentru orice alt sport, schiul alpin își pierde și ultimele tentații.
Idea este sa nu te lasi.Am vazut oameni care au invatat sa schieze la 50 si ceva de ani. Evident ca nu fac performanta insa o fac de placere si se simt bine. Daca traiesti intr-o tara unde iarna este lunga schiul iti permite sa faci sport si atunci cand drumetiile nu sunt tocmai la indemana.
Eu tot învăț și dezvăț la mine din 2011 încoace, de când avea 30 de ani, însă adevărul este că nu pot să mă las. Culmea este că… uit, trebuie mereu să o iau de la capăt! Pauza de peste an și modificările firești ale corpului și ale minții (frica-i tot mai mare…) contribuie din plin la pierderea oricărui progres. Ce rămâne însă e experiența: știu cum e, am trecut prin asta de N ori, știu că doare dar trece 🙂
Mamaia mea ar zice că-s căpoasă, că unde-i minte și prostie, că nu mi-i rușine cogeamitea muierea, dar cel mai probabil de la ea mi-am însușit tăria de-a mă necăji, dar nu a abandona.
Și da, Alpii sunt parte din dilemă: zăpada vine târziu, dar ține până-n mai, drumețiile au mult de suferit la capitolul așteptare…