Pași în doi, Saxer Lücke la crepuscul

Mi-era dor să mergem împreună pe munte, doar noi doi. Chiar și câteva ore. Chiar și cu primii kilometri ”pe fugă”, cu țânțarii la ureche și tăunii împrejur, că la șapte-opt seara eram ultima ofertă a zilei. Chiar și cu toanele ploilor de vară care te pot ocoli sau te pot trimite acasă.

Mi-era dor de o mini aventură. Pasul Saxer Lücke e prima idee – hai! Gândul a încolțit imediat ce am aflat că Miruna va dormi cu clasa la o fermă și că vom rămâne, pentru o seară, singuri. Simțeam nevoia să o petrecem într-un mod special și ne-a ieșit, chiar dacă nu s-a întâmplat planul de acasă, ci ca-n viață: nu te pui cu natura și nici cu instinctul părintesc.

• marți, 1 iulie 2025, Alpstein – subgrupă a Alpilor Appenzell
• Traseu: Parcare Nasseel (809m) – Pasul/Șaua Saxer Lücke (1662m) – Șeuța Röhner Lücke (1925m) și retur
• Date: 11km, 1000m+, 3.5h, strava
• Plecați de-acasă: Claudia și Andrei

Pentru curioși: Saxer Lücke în martie, cu ceva zăpadă și altfel de emoții. Totodată cu hartă și mai multe explicații despre zonă, parcare etc. pe care nu le reiau și aici.

☼

Dus-întors pe la Saxer Lücke, dar fără păreri de rău

Marți am lucrat la birou, prin urmare m-am trezit la 5, m-am urcat în tren la 6, am coborât din tren la 18, am stat minim 5h pe tren și restul în birou, dar asta nu m-a oprit ca la ora 19 să ies din casă cu rucsacul pregătit și cu chef de urcat pe munte. De restul pregătirilor s-a ocupat Andrei, astfel că peste o jumătate de oră eram gata să ne începem aventura.

Semne au fost: de cum am intrat pe Valea Rinului, norii dinspre sud spuneau povestea unei furtuni în desfășurare, cei dintre est a unei furtuni care vine, iar cei dinspre vest a unei furtuni despre care vom afla abia după ce urcăm, fiind mascată de versant.

Nici n-am plecat bine, bucuroși de răcoarea pădurii, semnificativă față de temperatura de la bloc, că am început să avem musafiri pe la urechi. Fiecare cu țânțarul lui. A trebuit să grăbim pasul și să urcăm la foc continuu. Mai sus, prin primele poienițe mai alpine, au apărut tăunii. Foamete mare, dădeam din mâini ca animalele din coadă…

Și nici norii nu se lăsau mai prejos: unii frumoși, colorați de lumina apusului, dar și alții gata să ne sperie. N-au reușit, i-am dat înainte. Pe la stână, nimeni, dar ne-am dat seama că oile sunt urcate sus pe munte, după cum era tăvălită iarba după gardul cu sârma electrică.

Sus de tot, în apropiere de pas, alt gard, portiță, și o grădină de flori. Parfum, culori, minunat totul, foarte mare diferența față de unde se pășunează!

În pas, îi sugerez lui Andrei să înnoptăm, după cum văzusem eu pe alții altădată (mini aventura cu ibecși și prins noaptea), dar Andrei zice că nu era planul aici, ci mai sus, pe creastă. Aha! eu abia acum aflu…

Pornim, urcăm cu spor serpentinele calcaroase dar cu interese diferite: el să găsească locul potrivit, iar eu să mă bucur de flori: usturoi sălbatic, orhidee, rododendron, crini!

Nu-mi place primul loc, prea expus, continuăm pe creastă. Semnele de furtună sunt evidente și doar o speranță naivă ne poartă înainte. Ajungem într-o porțiune unde sunt oameni și… corturi. Numărăm patru și ne minunăm. Aha, deci aici e „hotelul”.

Nu mai sunt „camere” și continuăm până într-o șa unde am coborât eu cândva cu Ștefan pe un nemarcat și remarcasem un cort. E ultima încercare, deși vine cel puțin o ploaie. Ajungem, stabilim că ar fi două locuri bune și… facem cale-ntoarsă.

Regretele dispar repede la primul tunet.

Ne întoarcem fix pe același drum, dar norii sunt mai supărați acum, noaptea mai aproape, furtuna și ea. Tinerii de la corturi sunt încă afară, dar ei n-au copil acasă, noi avem, și n-au intrat zilele-n sac: dormim pe munte altădată, când singura lumină e a stelelor sau a lunii, nu a fulgerelor.

Mai cugetăm o dată dacă să rămânem deasupra pasului sau chiar în micul Saxer Lücke (ar fi de două locuri, unul drept și pietros, unul ușor în pantă), dar decizia e deja luată: coborâm la mașină.

Aprindem frontalele, orașele de pe Valea Rinului se văd frumos, dar fulgerele și mai și! Câte un tunet apropiat ne face să mergem la distanță unul de altul, cam zece metri minim, și să grăbim pasul unde poiana e mai mare și suntem expuși.

După stână ne simțim mai feriți, dar începe ploaia. Scot geaca, acopăr și rucsacul, ar fi culmea să ajung cu sacul de dormit ud, dar fără… somn. Drumul prin pădure e cu stat de vorbă prin ploaie, văitat puțin de picioare și fluturi ce intră-n ochi ademeniți de lumina frontalei. Măcar ei nu pișcă, sunt doar kamikaze. Dar tot nu am priceput cum de nu se fereau de ploaie…

La mașină deja lucrurile se văd altfel, mâncăm cele două sandvișuri – care-ar fi trebuit să fie cina la înălțime, și analizăm cerul: furtunile s-au unit, e cam discotecă pe creste, asta e, n-a fost să fie!

Însă ne-a plăcut, iar în drum spre casă vedem destule fulgere în zona Alpstein-ului cât să nu ne dorim să fim „pe sus”. Altfel, acum ne e clar că vrem să facem asta, că avem o idee despre cum stau lucrurile, iar data viitoare o să fie mai cu noroc. Nu că m-aș plânge.

Galeria foto (atenție, culori needitate)