O cursă de antrenament sau un antrenament cu număr? Greu de spus, mi-a lipsit transa de la concursul din Brașov, dar asta și pentru că am luat startul accidentată, cu o problemă ce mă sâcâie de luni bune și care s-a înrăutățit subit. Însă eu mă tratez tot cu mișcare și mi-am propus să fiu precaută, să nu risc.
M-am dus și pentru traseu, pentru un munte nou, ca de obicei, și am avut surpriza unei curse ca acasă. Cu atmosferă intimă, necomercială, montană, cu traseu direcționat la maxim pe poteci, neașteptat de tehnic la un moment dat, cu socializare și fair-play. Chiar îmi lipseau toate acestea și cu toate că nu am urcat pe podium, la finalul zilei m-am simțit câștigătoare.
🏃🏽♀️
- sâmbătă, 17 mai, Bizau, Austria, Alpii Bregenzerwald (Pădurea Bregenzului)
- evenimentul Bizau Traillauf, cursa lungă 30km cu 1800m+ (strava)
- timpul meu: 4h13min
- locul 5 la categoria 40-49, locul 13/39 fete
- 140 concurenți, 244 la ambele curse
- foto: organizatori, eu
🏃🏽♀️
Ce am făcut bine: alegerea echipamentului, nutriția și hidratarea: patru geluri (un SiS și trei Hammer, unul la start, restul pe traseu), două pastile de săruri (după o oră și după a treia), 1l apă cu isotonic.
Ce NU am făcut bine: am purtat lentile de contact și, pentru că o fac rar, ochii nu s-au adaptat – pe zonele foarte tehnice simțeam că nu văd ok, că nu pot aproxima înălțimea pietrelor, de exemplu 🙁
Ce nu a mers: durerea din partea dreaptă sus (diafragmă sau ce-o fi) m-a încetinit până la mers pe ultimii kilometri, tocmai pe coborâre…
Diferit față de alte curse: fără crampe musculare, nici măcar senzația de furnicături.
Despre organizare: numai de bine, atmosferă montană creată de oameni care iubesc muntele, un concurs frumos cap-coadă, de la traseu până la facilități și la voluntari implicați, salvamont, fotografi aproape peste tot. De revenit, dacă se mai ține (cu doar 244 de alergători, organizatorii au anunțat că nu va mai exista o altă ediție…) 🙏
Taxă, kit, premii – pentru curioși:
- taxa 50E, iar în kit o cutie pentru prânz (Miruna s-a bucurat!), un bidon Sponser, o hartă de drumeție a Munților Bregenzerwald, un pliculeț de magneziu și un voucher.
- facilități: trei-patru puncte de alimentare pe traseu cu apă-cola-isotonic și ceva fructe și brânză, geluri pentru cei cu probleme, asistență salvamont în multe puncte, voluntari în multe intersecții la înălțime, vreo cinci fotografi pe coclauri, bază sportivă cu garderobă, dușuri, mini restaurant (asta e standardul cam peste tot), cafea și prăjituri de casă la prețuri foarte mici.
- premii: o plachetă de lemn și două calupuri de cașcaval local (pentru toată lumea la fel) – cum nu prea se dau bani, brânza e chiar apreciată (știu cum e, că am primit și eu la alte curse)
De ce tocmai Bizau Trail? 🏃🏽♀️
În aprilie și mai nu prea sunt curse de trailrunning în Alpi, cel puțin nu aproape de mine, asta pentru că zăpada încă persistă pe creste sau orice ploaie de primăvară albește înălțimile.
Am întrebat printre colegii MILA dacă e vreo cursă și am aflat de ea. Evident, nu am înțeles prea bine numele și nu l-am reținut. Apoi, Lorenzo, din grupul nostru de expați alergători, a zis că s-a înscris. Am deschis site-ul, am văzut datele cursei, dar când am ajuns la partea cu pozele de anul trecut și am văzut creasta, m-am decis instant: alerg!
După Lorenzo a urmat Cindy, care e și ea în MILA și am hotărât să mergem împreună deși inițial făcusem planul în familie. Dar cumva îmi doream și un timp al meu, să mă dedic cursei, să socializez mai mult, de voie, de nevoie. Zis și făcut.
Bizau s-a dovedit a fi o localitate foarte pitorească, micuță, înconjurată de versanți abrupți împăduriți sau pereți de stâncă. O încântare doar să fiu acolo, iar gândul că voi urca să văd totul de sus, mă energiza.
Emoțiile nu m-au încolțit, dar asta și pentru că îndoielile de a participa m-au consumat suficient, cât să decid că particip pe modul safe. M-am dus ca la o tură la care pauzele vor fi doar cât să fac o poză (sic!).
Mai mult, socializarea cu Cindy, Lorenzo, alți cunoscuți de la alte curse sau de pe strava, plus încă doi colegi din MILA, mi-a ocupat tot timpul și m-am trezit că se dă startul. Pentru că la cursele montane tehnice nu participă multă lume, iar cei care o fac chiar știu în ce se bagă, după doar trei ani de participări prin Elveția și Austria, am ajuns să mă cunosc, minim din priviri, cu câteva fete.
🏃🏽♀️ Povestea cursei cu „pași mici, pași mici!”
Pentru că vechea-noua durere e în zona ligamentului inghinal drept și după ultima tură în Alpstein s-a întețit în jos pe mușchiul aductor, mi-am pus pentru prima oară problema dacă până aici mi-a fost cu alergatul! Dar cum mai tare doare la mers sau după stat jos prelungit, grija a devenit generală.
Durerea a fost mai întâi pe stânga, a migrat central la fâșiuțele de mușchi ale abdomenului inferior care fac legătura între coapse, șolduri, abdomen (inflamația se numește osteitis pubis sau pubalgie) și, când părea că se stabilizase, s-a acutizat pe dreapta. Mi-a trecut prin cap că poate fi și apendicită sau că am probleme la colon sau chiar o clasică hernie inghinală (e ereditară și sunt deja operații în familie). Așadar, numa griji.
Strategia cursei a devenit una singură: pași mici. De-a lungul vreme am mai avut aceste dureri, mai ales după cursele lungi montane, după suprasolicitări, iar mersul meu cu pași mari nu ajută deloc. Măcar atât pot face.
N-am mai țâșnit ca din pușcă, ca de obicei, ci am așteptat să-mi găsesc ritmul potrivit chiar dacă am asistat cum prea multe fete se duc înainte-mi. Chiar și acum după, primii kilometri, până se încălzesc mușchii și articulațiile, sunt mereu dureroși și mă tot străduiesc să găsesc o aliniere.
Emoțional, eram praf. Oare chiar pot? Oare nu mă stric de tot?
Dar mă uitam la vegetație deși nu prea mai sunt plante noi de găsit, mă uitam la peisaj, mă uitam la pietre, la alergătorii de lângă, mă refugiam în natură și așezam, talpă după talpă, pe pământ, pietriș sau asfalt cu un același control constant. La un moment dat, durerea a devenit difuză, dar controlul a rămas. Grija.
Frica de mai rău e conștiincioasă, competitivitatea e opțională.
Primii zece kilometri sunt doar urcare (10km cu 1000m+) ce ne poartă și pe la umbră și pe la soare, dar mai ales pe poteci, multe din ele prea puțin umblate, întortocheate, cu pietre colțuroase. Deocamdată mă mișc bine. Mi-e clar că fetele bune s-au îndepărtat, dar mai am 20km de ținut în frâu picioarele. E o cursă în care trebuie să-mi dovedesc că n-am greșit venind…
Peisajul e tare frumos, doar sunt Alpii, iar plutonul de băieți cu care alerg îmi aduce aminte de vremurile bune, când alergătorii mai aveau ochi și pentru ce-i în jur, nu doar strategie-geluri-timpi-depășiri.
Urcarea la stația de telecabină Baumgarten (ce vine din Bezau) a fost mult mai ușoară decât analizasem eu pe hartă, iar soarele ce părea că va domina ziua, s-a cam ascuns după nori. Perfect pentru alergare!
După Baumgarten se intră pe creastă. Câteva sute de metri poteca e destul de amenajată pentru ca toți oamenii să se poată plimba la înălțime și chiar văd pe cineva în cărucior, pe altcineva în baston. Însă curând se intră pe potecă pură de munte și mai apoi direct… cățărare: cablu pe centru, hău pe stânga, hău pe dreapta.
Alerg încet pe unde se poate, sunt prudentă, fac și poze, salut voluntarii cu tălăngile sau salvamontiștii ce sunt prezenți în aproape fiecare zonă expusă și sunt destule. Mi-e ciudă că vederea nu e total aptă, cu lentilele de contact multifocale ar trebui să văd și aproape și departe și în această situație, mi-e greu când schimb focalizarea de la o stâncă la alta și trebuie să aștept o frântură de secundă, trebuie să fac efort, să clipesc dinadins, să…
Au fost vreo patru vârfuri pentru care am tot urcat și coborât pe această creastă ce se desfășoară la doar 1700-1800m altitudine. Uneori poteca era de vis, alteori numai pietre iar schimbarea de ritm destul de greu de gestionat. Însă măcar e timp de privit peisajul dacă tot nu se aleargă ca pe bandă.
Mi-am amintit de Lorenzo care spunea că nu vrea să-și reaccidenteze glezna, iar Cindy avea să-și aducă aminte de mine că-i spusesem că va fi o creastă, iar ea se gândise că munții aceștia sunt doar pădure (sic!).
Când într-o șa o voluntară mi-a spus că de-acum „e doar coborâre”, am înțeles cu părere de rău că nu mai continui spre următorul vârfuleț, că s-a terminat creasta. Așa tehnică cum a fost, mi-a plăcut tare mult, îmi era dor de munte, de stâncării. Noroc că am pozat anterior toate florile de sezon și nu mi-a părut rău că nu poposesc la ele.
Revenirea spre Bizau nu e chiar directă, îmi făcusem temele de acasă, însă terenul are surprizele lui. După ceva coborâre, a urmat iar urcare. Chiar dacă uneori am folosit drumurile existente, oriunde se putea prin iarbă sau pe poteci, pe-acolo erau stegulețele portocalii.
Voluntari peste tot chiar dacă marcajul era foarte clar, punctele cu apă și cola mai dese decât anunțaseră, plus că și unii fermieri lăsaseră apă la vedere. Eu aveam tot ce îmi trebuie, dar tot am întins paharul pentru o cola și un ceai – într-un punct aveau și whisky și nu mai era plină sticla 🙂
Ce să mai, vreme perfectă, atmosferă faină, munți frumoși și picioare care rezistă. Durerea inghinală era acolo, dar nu mă deranja și nici nu plecase în jos pe coapsă, semnul că ar fi prea mult. Chiar și așa, n-am forțat, mantra pașilor mici a funcționat, am ținut ritmul acela constant și sănătos cu care eram sigură ca scot un timp decent. Întreagă.
Ca un firesc, m-a cam lăsat energia la un moment dat, îmi obosiseră brațele, umerii. Mi-am adus aminte să mă mai alimentez cu câte ceva, poate, poate, scot motivația de unde se ascunsese. Așa se întâmplă când nu ai geluri cu cofeină la tine, doar la ele mă gândeam…
În starea asta m-a prins ultima urcare a traseului. Pe ceas se adunaseră aproape 1700m+ și mi-a trecut prin minte că au rotunjit ei, se întâmplă adesea, dar asta până când curba de nivel s-a transformat într-o scară de rădăcini printre brazi. O funie era montată vertical, venea de undeva de sus, minim 50m, dacă nu mai mult. E drept că de la ultima intersecție marcajul turistic era bandă albastră, adică dificil.
La capătul acestei scări naturale, aparent banale, dar dacă te aplecai puțin atingeai cu nasul de jos, erau doi salvamontiști în vârstă care ne încurajau. După, poteca a continuat pe curbă de nivel, însă de o îngustime ciudată. Era bine conturată, însă parcă nu încăpeau două tălpi, trebuia să am grijă să nu îmi lovesc genunchii unul de altul sau să nu mă împiedic în celălalt picior. În plus, era plină de paie, dar chiar și așa, alt colțișor interesant.
După această porțiune, cu ceasul arătând peste 1800m+, m-am liniștit, sigur e doar coborâre. Însă chiar de la începutul ei, a apărut durerea din partea dreaptă sus, sub coaste, o clasică printre alergători. Nici nu apucasem să îmi zdruncin abdomenul, să aibă motiv, iar asta chiar m-a amărât puțin. Oricum nu alergam tare, dar a trebuit să merg sau chiar să mă opresc. Pur și simplu… mă „înjunghia”.
Gândurile erau și ele cinstite: am ținut în frâu o durere și am dat de alta, nu dau tălpică pe unde toată lumea se reactivează, nu doar că n-am prins nicio fată, dar voi fi prinsă.
În fine, acesta era adevărul și, o dată stabilit, m-am remotivat încercând tot felul de tehnici citite de-a lungul timpului: schimbat poziția brațelor, respirația sincronizată cu piciorul opus, deplasat pe lateral, cocoșare (la mine uneori funcționează dacă mă „adun”, ghemuiesc), dar nimic nu a mers, mă lăsa puțin apoi mă curenta efectiv.
Și uite așa, când mai aveam vreo patru kilometri, m-au depășit două fete, locurile unu de la categoriile 50+ și 60+. Ba chiar doamna de la 60+ a depășit-o spectaculos pe cea de la 50, pur și simplu zbura la vale. Bine, amândouă slabe fir, iar dacă au urcat mai greu ca mine, la vale mi-au arătat cum se face.
Nici n-am încercat să mă țin după ele, mi-am văzut de neputința mea, că altfel nu-i pot spune când totul e ok, nici măcar crampe nu aveam, dar nu puteam să alerg, ci să fac jogging, că așa se simțea.
Și ca să fie treaba, treabă, apropierea de Bizau s-a făcut pe niște potecuțe tehnice, prima acoperită cu frunze, a doua curat conturată dar umedă și cu pietre colțuroase. Frumos și totodată riscant pe final de cursă, când tentația să dai drumul la picioare e ajutată și de muzica de la finiș… (eram deasupra, prin pădure, auzeam tot, și încă croșetam printre rădăcini și bolovani… mai era puțin, dar cât?!?)
Când am ieșit la asfalt, m-am bucurat sincer. Încă nu puteam alerga tare, dar decent. M-am uitat în spate și nu venea nimeni, ce ușurare! Aveam energie de un sprint, ba chiar de unul de câteva sute de metri până la finiș, dar când mă doare în dreapta e mai rău ca la crampele musculare, cu acelea măcar pot șchiopăta.
Să închei cursa a fost, din punctul ăsta de vedere, eliberator. Deși nu am simțit ambiția, concurența (e drept că în afară de final, nu am prea văzut fete în jur), a fost o tură intensă, un antrenament bun și o confirmare că accidentarea asta o să-mi dea de furcă, dar o pot drege cu răbdare, în timp ce totuși… îmi fac damblaua.
Că na, în definitiv asta contează, să mă bucur de aceste momente cât mai pot.
În loc de epilog. Doamna de pe locul doi de la 60+ mi-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, că e ultima dată când a alergat la Bizau, „e prea tehnic pentru mine, dar o să mai alerg la altele mai ușoare”. Am îmbrățișat-o și nu a dat înapoi.
Iar când colega foarte tânără a lui Cindy, aflată la o primă cursă cu adevărat de trail, mi-a spus „te-am pierdut pe urcare, dar totuși m-ai tras la deal, m-ai motivat”, am fost sinceră cu ea: nu te gândi, ești atât de tânără, ai tot timpul înainte, e doar începutul!