De când am plecat din țară, ianuarie e o lună mult așteptată pentru că se întâmplă tradiționala întâlnire cu prietenii în Austria. Ei vin la schi, noi la schi și socializare. Dacă aș face și viraje pe cât de mult vorbesc, ar fi o treabă… dar tot n-aș vrea să lipsesc.
Recitind din jurnalele vechi, mi se pare incredibil că schiez mai puțin și mai prost ca pe vremuri, că atunci mă simțeam nepricepută, iar acum de-a dreptul înstrăinată de acest sport. Poate pentru că atunci trăgeam tare să țin pasul cu gașca și să văd cât mai mult din Alpi, iar acum am și alte variante mai puțin stresante de a privi Alpii. Cert e că multe s-au schimbat, iar scrisul care deseori ajută, la capitolul schi e o pacoste, o mărturie că nu merg spre bine…
În mișcare
Strava zice că în luna ianuarie am strâns 15 alergări cumulate în 140km cu 3000m+, 103km schi de pârtie, 4 mini drumeții, plus ceva hărnicie în casă: 3 sesiuni de pedalat pe trainer, 5 sesiuni de exerciții cu greutăți.
🏃🏽♀️
S-a împlinit un an de când alerg în fiecare miercuri cu grupul MILA și momentan rămâne singurul antrenament consecvent al săptămânii.
Însă Bernina Gletscher, singura cursă din 2025 la care m-am înscris (42km, 2600m+, cu ajuns la 3000m), nu o să-mi ierte lipsa de mobilizare… din februarie sunt decisă să îmi fac un plan de antrenament.
🏃🏽♀️
11 ianuarie. Cea mai lungă alergare a lunii, 20km, împreună cu Ștefan. Una plată cu ceva delușor la mijloc, Kummenberg, din țara vecină Austria. Practic, am traversat lunca Rinului, am urcat dealul și am făcut cale-ntoarsă… storși de energie și suficient de înghețați cât să nu mai alergăm cele câteva sute de metri până la un semimaraton.

⛷️
12 și 29 ianuarie. Schi la Laterns, o mică stațiune austriacă care întrunește multe condiții: la 30min de casă, pârtii decente și restaurant bine plasat (Falba Stuba). Într-una din dăți am fost și cu Monica, Ștefan și Victor și sper să revin acolo și la schi de tură (e plin de schiori de tură și pare locul perfect pentru mine: doar tras la deal și la vale… pe piste!).
În continuare nu mă laud cu vreun talent deosebit la acest sport, sunt o veșnică începătoare și veșnic ultima, dar apreciez adesea doza de munte și de soare, mai ales când e ceață jos, plus că e prilej de întâlnire cu prietenii. Iar cât timp Miruna e micuță și e nevoie de mine pe-acolo pe pârtie, asta e, treacă de la mine!





🏃🏽♀️
18 ianuarie. Prima urcare la St. Anton a anului, pe o rută ceva mai lungă ca de obicei, dar cu o motivație clasică: să ies din ceață, să mă bucur de soare și de marea de nori, chiar dacă asta vine mai mereu la pachet cu frig, ochelari aburiți, picioare ude sau mâini înghețate. Pentru că… și iarna se aleargă!



⛷️
Eu vreau la schi… pentru serile cu prietenii
25 ianuarie – 1 februarie, schi în Austria cu prietenii și familia extinsă (aceeași Zillertall = Valea Ziller-ului, în care merg, cu ceva pauze, din 2011). De data asta cazarea a fost în Schlitters, situat mai pe la începutul văii.
Rezumatul pe zile:
- Kaltenbach – soare, am lustruit pârtiile 5 și z
- Kaltenbach – ceață/ninsoare, multe pauze la Marendalm…
- Gerlos – soare, dar vânt turbat pentru urechile mele sensibile; 32 – cea mai faină pistă albastră
- [pauză eu și Miruna, ploaie torențială, vreme de uzat canapeaua]
- Mayrhofen – soare, cea mai bună zi, cei mai mulți km pentru mine (28)
- [pauză eu și Miruna, mini drumeție la o cascadă]
- Hintertux – la ghețar și nu prea; nu știu ce-am căutat pe pârtia 17…
Notițe pentru mai târziu
Spre deosebire de anii 2013, 2014 când coboram roșii (și chiar câte o neagră), acum am fost doar pe pârtii albastre. Nici vorbă să mă mai țin după prieteni, abia dacă i-am văzut și rareori ne-am nimerit la masă. Nicio poză aliniați cu toții pe pârtie. Dar majoritatea schiază bine spre foarte bine, iar asta e realitatea care contează, fiecare trebuie să ne bucurăm de ceea ce ne place.
Noroc cu serile care ne aduc pe toți împreună. Îmi era dor de ele, deși fără Căpitan, cu mai puțin alcool și cu culcat devreme, parcă nu mai e aceeași atmosferă (dar tot sunt faine!) E doar o altă consecință firească a trecerii timpului, îmi spun, părem neschimbați în unele privințe, dar când o văd pe fie-mea de opt ani alături de noi…
Revenind la sportul alb, am avut și destule momente bune, ore chiar, în care mi-a plăcut să alunec pe zăpada aproape perfectă, în care am încercat să-mi corectez poziția și nu am mai avut dureri ca pe vremuri (cu clăparii de acum, tălpile nu mai suferă, iar dacă îi las largi, pot să îi controlez din vârfuri, glezne și stau ceva mai relaxată).
E drept că fiind și cu Miruna, am stat pe lângă ea, mai mult după ea, ca să nu o „inspir” negativ. Am luat skipass 5 zile din 7 tocmai pentru ca nu m-am simțit în stare fizic și psihic să merg la pârtie zi de zi, dar și pentru că, din câte o cunosc eu, are nevoie de odihnă, nefiind genul care să doarmă sau să mănânce mult.
Care Miruna a progresat foarte mult, ascultând de sfaturile lui Tudor, repetând riguros exercițiile și ținându-se după Andrei. Sfaturi mi-a dat și mie Tudor, dar nu prea are cu cine…
Altfel, să o văd pe Miruna încântată, țopăind, exersând cu plăcere mișcări noi (de care eu nu sunt în stare), chiuind yuu-huu! cu mâinile în aer, bucurându-se, mă binedispune, mă provoacă să rămân la datorie apărându-i spatele și compensează inevitabila stare de anxietate: să nu cumva să dea cineva peste ea…
Dar oricât de în control m-aș simți uneori, când pârtia e cu dâmburi sau vizibilitatea e proastă, parcă uit tot ce știu și cobor execrabil, doar să scap de acolo. Apoi, e foarte greu să depășesc momentul în care simt că am dezamăgit tot universul, începând cu mine, întrebându-mă cât mai am de gând să îndur această formă de masochism (care e doar în capul meu sau e presiune socială?!?). Cert e că nu doresc nimănui să se simtă „proasta satului”, să aibă gândurile de sub casca mea de drama Queen…
Iar căderea nervoasă de pe pârtia 17 îmi confirmă că efectiv acolo ating cel mai de jos punct posibil, nu există un alt loc sau altă activitate care să mă aducă în așa hal la lacrimi, neputință, umilință și nervi… Am greșit că m-am luat după oameni, trebuia să fac câteva urcări cu teleschiul la pârtia ușoară și apoi, încălzită, să încerc și pe acolo. Eventual după ce nu mai aveam și spectatori…
Astea fiind zise, mai bine pun o galerie foto 🙂



















Galeria ici-colo








Bună Claudia
Am citit mereu cu nesaț, am admirat pozele (mai ales cele cu flori, eu sint biolog) dar nu te-am intrebat niciodata: de unde ai atiția bani ? și atît de mult timp? Esti din Brașov (și asta e ceva) apoi te preumbli ca pe bulevard prin cele mai scumpe țări din Europa ! Elveția acum Austria ! Cum faci ?
Bună,
nu umblu așa mult, doar în weekend și concediu, ca mai toată lumea. Ne-am mutat de trei ani în Elveția. Lucram și acasă, lucrez și aici. Destinațiile nu sunt pretențioase, cu mici excepții au fost aproape de unde locuiesc.
Austria – pentru că aici vin prietenii la schi și coincide cu vacanță școlară a fie-mii, deci oricum îmi luam concediu… E la 3h de unde locuim în CH, iar cazarea, de exemplu, e o vilă împărțită la 10-11 oameni (plus ca e o țară mai ieftină ca Elveția).
Știu că pare mult, dar stilul de viață e fix cel avut și când locuiam în Brașov, în timpul liber mereu am mers în natură/călătorit. Poate că ajută și alergatul pe coclauri la „strânsul” de peisaje/flori.
Altfel, nu am construit o casă, mașina a luat-o soțul, nu am proprietăți încă, dimpotrivă, o rată la bancă…
Nu trebuie sa te fortezi cu schiul daca simti ca nu iti place. In viata nu trebuie sa ne placa tot si este corect sa fie asa. Cand suntem tineri facem multe lucruri doar pentru a fi pe placul grupului in care ne dorim sa intram insa acum suntem la alta varsta.
Așa este, dar îmi e tare ciudă că nu doar am stagnat, ci am regresat…
În plus, am simțit cum e să ai blocaj psihic și să nu mai gândești, să egalezi cu zero toată experiența anterioară, să te lovească plânsul (de-altfel, eu consider că e sănătos să mai și plângă omul, dar parcă nu era locul…).
Una peste alta, am învățat multe din această vacanță pe care, cu mici schimbări, aș repeta-o. Au fost câteva momente pe pârtie care mi-au plăcut destul de mult, deci clar e o relație bipolară la mijloc 🙂
Mulțumim pentru jurnal. Superbe pozele și povestirea. M-am dus la dicționar după citire, să caut ”sun dog”. Mă educ nu numai despre plante, munți, alergare de anduranță, dar și despre fenomene meteo de pe blog. Îți sunt recunoscătoare pentru că îți faci timp să împărtășești cu noi experiențele. E superb!
Mulțumesc și eu pentru feedback! Așa-i pe blogurile personale, sunt cu de toate, dar cum nu țintesc un public anume și nici nu deservesc vreunui interes, e mai multă libertate ca oriunde (mai ales că pe aici intră doar cei ce citesc). Altfel, mie îmi și place să povestesc, e ceva ce a rămas constant și sunt mândră de asta, iar voi cititorii vă mai relaxați, că fiecare le avem pe ale noastre 🙂
Științific, fenomenul se numește Parhelion/Parhelia, popular halou/halo, dar prima oară când l-am văzut și căutat (la un schi de tură în Baiului), am dat de denumirea ușor de ținut minte, în engleză „sun dogs”, asta pentru că halo mi s-a părut prea puțin pentru minunăția naturii…