Această postare este un omagiu adus lui Árpád Székely, un om pe care nu l-am cunoscut. Mi-a scris anul trecut și m-a rugat să colaborez la cartea sa cu flori rare din Carpați (A Kárpátok virágoskertje). Am avut o reținere. Apoi, ca întotdeauna, am zis da, căci dacă am avut fericirea de-a găsi o plantă rară în munții noștri dragi, fericirea și fotografia îmi aparțin, dar planta nu.
Colaborarea noastră a fost simplă, scurtă, urma să primesc un email și un exemplar al cărții după apariție. La început de decembrie mi-a scris soția lui, la final de decembrie răsfoiam cartea. Árpád n-a mai apucat să o facă.
În urma sa, soția, doi copii mici și cel puțin două cărți*** despre natură, bogat și calitativ ilustrate. Prematur sfârșit pentru un om tânăr, cu inițiativă, profesor, fotograf, iubitor și umblător de munte, un om hotărât să facă, să lase ceva în urma lui. M-a afectat vestea, am răsfoit paginile unde îmi apăreau numele sau pozele fără pic de mândrie. Aș fi preferat să trăiască, el omul pe care nu l-am cunoscut, ca mulți alții ce trăiesc și mor fără să ne influențeze în vreun fel, și să-mi apară numele scris mic, ca pe-un bob de orez. Sau deloc.
***Din câte am înțeles, se va tipări o nouă ediție, o puteți urmări/contacta pe Melinda Székely (cartea este în limba maghiară dar eu am citit destule pagini cu aplicația google translate de pe telefon, utilizând opțiunea Camera). Imaginile din Retezat sau Tatra, ca și cele din Făgăraș, sunt nespus de vii, aproape că simți prospețimea florilor de rododendron…
*
Eram la Brașov când am primit cartea. Mi-am văzut de bucuria mea de-a fi acasă, iar tristețea din planul secund am lăsat-o să fie, era normală.
Dar a trecut timpul și gândurile mele alunecă des înspre această întâmplare, nefiind doar părerea de rău că un om merituos s-a dus, ci un impact mai profund: ce rămâne după noi. Dar după mine? O carte, nu e cazul. Acest blog? Când nu i se va plăti găzduirea, va dispărea instant de pe internet, va mai trăi o vreme prin niște arhive poate, pentru cine va ști anume ce să caute, iar apoi, nimic. Neantul e tot neant.
Sigur, copilul veți spune, dar eu văd lucrurile cumva separat. Specia merge oricum înainte, iar omul evoluat e invitat să se privească disociat, ca de exemplu: nu sunt doar mamă, sunt și femeie; nu sunt doar membru al unei familii, ci și al comunității, al lumii.
Când era M. bebeluș, simțeam foarte pregnant această tendință, a reducerii mele la a fi doar mamă și atât. Mie însămi mi se părea exagerat să mă deconectez puțin de la acest rol și să mi-l joc doar pe al meu, cum ar fi fost să scriu, să alerg. Și atunci am gândit că parte din moștenirea mea pentru ea e să fiu eu însămi, să nu renunț la ce mă definește.
Cărți, artă, copii, un zid trainic, un copac, educație, oamenii au căutat mereu să lase ceva în urmă. E drept, majoritatea nu au făcut-o privind moartea în ochi, de frica ei, ci dimpotrivă, dintr-o bucurie a vieții sau un spirit datornic. Și cu siguranță nu toți, lumea chiar ar fi un loc trist dacă toți ne-am gândi la astfel de lucruri, dacă am realiza cât de insignifiante ne sunt viețile.
Mi-am amintit de o altă întâmplare, la fel de meteorică, dar asupra căreia revin adesea gândurile mele. O bunică a murit, iar printre lucruri i-a fost găsit un jurnal de care n-o putea bănui nimeni. Mărturisirile de acolo, adevăruri prea dure pentru imaginea familiei, n-au fost pe placul celor care au citit primii și care au decretat că jurnalul e o prostie, sigur n-a fost așa. Cum adică „n-a fost așa”? O femeie a ascuns vreo șaptezeci de ani un jurnal, scris și trăit în alte vremuri ca cele pe care le trăim noi, o femeie ne intelectuală, dar nu incultă, o femeie care a considerat adevărul ca fiind o parte din moștenirea ei, pentru ca urmașii citind, să-i ofere eliberarea de care n-a avut parte. Ca să vezi: n-a fost așa.
Revenind. Árpád a lăsat în urmă o carte. Lucrând la ea, a dedicat timp, altul decât copiilor. Acum el nu mai are timpul, iar copiii nu mai au tatăl, au ceva amintiri, au cartea. Nu e despre Árpád, căci în definitiv nu l-am cunoscut, ci despre alegeri, dileme, chemări. Unii le avem și sunt adesea grele ca o povară. Oameni mărunți, poveri mari, povești de viață neștiute căci majoritatea nu lasă un jurnal de găsit după moarte. Multă autocenzură.
Din fericire, mi-am ales un sens al vieții, dar tot mă râcâie conștiința. Mă întristează profund pieirea absolută – unele scrieri sunt ca pentru versiunea mea cu multe riduri și demență senilă.
Esti prea dura cu tine adesea. Ce lasam in urma? un om pe care l-am ajutat, unul caruia poate i-am schimbat viata, mici modificari pe care le-am adus in comunitatea in care traim… Daca isi va aminti cineva de ele? nu stiu daca e neaparat relevant. Important pentru mine este ce iau cu mine si faptul ca ma privesc in oglinda cu intelegere, drag, toleranta … Ridurile sunt normale, evident ca exista solutii sa le estompam, dar ele sunt marturia a ceea ce am trait si a modului in care ne-am bucurat.Generatii intregi s-au gandit la sintagma – sa aiba cine sa-mi aduca un pahar de apa la batranete si la batranete nu le-a mai fost sete 🙂 Cred ca important este sa traim si sa incercam constant sa cladim pentru noi si sufletul nostru. Pentru mine, tu lasi in urma o mai buna cunoastere a frumosului si un om cald pe care l-am intalnit si iti multumesc
Pe acest principiu funcționez și eu Oana, cum bine spui „sa traim si sa incercam constant sa cladim pentru noi si sufletul nostru”. Dar vești ca acestea, aparent fără impact direct, produc fisuri în alegerea mea. Poate pentru că am anumite regrete pe care nu reușesc să le negociez cu mine.
În plus, nu pot evita anumite tristeți, ca de pildă văzul unei case/camere personalizate, unde parcă chiar vezi viața acelui om, unde fiecare obiect e o amintire, un simbol și unde realizez că ducerea omului va anihila toată acea construcție. Că nu vor mai însemna nimic pentru ceilalți. Și că e păcat să piară…
Nu știu, e o stare generală, nu neapărat sunt dură cu mine…
Draga Claudia!
Ma bucur tare mult ca am descoperit postarea ta – deloc intamplator… Deorece sunt convins ca nimic nu este intamplator in viata – doar ca nu ne putem inchipui ca anumite lucruri se pot intampla cu noi… Functioneaza legea sincronicitatii sau a coincidentei (Jung – Sincronicitate – un principiu de inlantuire acauzala): coincidenta semnificativa a unor fenomene fizice şi psihice care nu sunt inlantuite cauzal. De cand am inceput sa observ prima data funtionarea acesteia in viata mea, mi se intampla tot mai des asemenea coincidente interesante…
Tema pe care ai atins-o, ne conduce foarte departe, in final la esenta existentei noastre pe Pamant si in Univers. Daca ne gandim la finalitatea existentei, nu trebuie sa uitam ca noi traim in ETERNITATE: viata noastra nu incepe cu nasterea si nici nu se sfarseste cu moartea noastra! Moarte, care nu este altceva, decat trecerea/reintoarcerea noastra, a SUFELTULUI nostru nemuritor, intr-o dimensiune invizibila, de unde ne-am intruchipat la nastere.
Te intrebi: „La urma, ce lasam in urma?” Fiind fiinte spirituale inteligente, creatoare, ne lasam amprenta prin simpla existenta a noastra – prin tot ce gandim, vorbim sau facem in viata. Nu numai prin activitatea fizica vizibila, ci si prin cea mentala, chiar prin sentimentele traite. Efectele acestora se stocheaza intr-un camp morfogenetic-informational, influentand in esenta tot Universul. Astfel orice fel de creatie – fizica, intelectuala, artistica etc. – este de fapt cristalizarea/materializarea unei idei din planul subtil al dimensiunii „invizibile” si manifestarea acesteia pe plan fizic. O carte, opera de arta (un tablou, creatie muzicala), un spectacol artistic varitabil are un efect de neimaginat asupra lumii.
Asemenea ganduri imi vin in minte cand imi amintesc de Székely Árpád, pe cale l-am cunoscut foarte bine. O persoana cu abilitati intelectuale foarte speciale, inteligent, exigent pana la perfectiune fata de sine si fata de ceilalti din jur. Cel care si-a trait viata de doar 47 de ani la maxima turatie, simtind parca presiunea timpului… – ca zilele ii sunt numarate… Numai asa se explica activitatea deosebit de rodnica, cu cele 8 volume minunate despre frumusetile din Carpati, depunand pe masa aproape anual cate un volum. Cu aceeiasi pasiune profunda si dragoste si-a trait si viata de familie. Dupa toate semnalele EL si-a indeplinit pe deplin destinul, pentru care si-a ales sa fie printre noi in aceste timpuri tulburi! Asa sa-l pastram in amintirile noastre.
Ce ne-a invatat prin tot ce ne-a lasat in urma? In primul rand, ca in pofida incercarilor severe, numai asa merita sa ne traim viata! Cu pasiune si dragoste, cu maxima exigenta si perseverenta, fara compromisuri in lucruri esentiale. Fiecare dintre noi are o menire/misiune in viata, care trebuie s-o descoperim pe parcurs. De fapt aceasta este marea provocare a vietii – deloc usoara, dar atat de fascinanta: sa descoperim in „minunile marunte” din jurul nostru MAREA MINUNE a Universului si Existentei.
Revenind la „problema” ta: „Ce ramane dupa tine?” Simplul fapt ca esti un admirator al naturii si postezi asemenea fotografii si ganduri inaltatoare demostreaza ca nu-ti traiesti o viata fara sens! Numai trebuie sa-ti constientizezi si sa-ti traiesti zi de zi acest har/dar si sa-i fi recunoscator UNIVERSULUI/CREATORULUI pentru aceasta aventura pamanteana exceptionala unica.
Cu imbratisare, Vetési Sándor [un prof. de (meta)fizica, pens.]
Cateva recomandari care te-ar putea interesa:
– Cartea: David R. Hawkins – Putere Vs Forta – Nivelele-Constintei
– Site si podcast Andrea Filip: https://andreafilip.com/
– Un fenomen exceptional, legat de plante care emit adevarate simfonii – „muzica sferelor”. Acestea se pot detecta pritr-un dispozitiv special care transforma oscilatiile electromagnetice (bioritmul) ale plantelor in sunete. Foarte fascinant!
Link: https://www.facebook.com/plantwavemusic/reels/
Dispozitivul aici: https://plantwave.com/products/plantwave
Mulțumesc mult pentru acest răspuns. Nici că aș putea spune mai multe…
O poveste faină și tristă despre un om deosebit, pe care nu l-ai cunoscut… cu reflecții personale.
Lăsăm în urmă ceea ce clădim, copiii, și amintirile, trăirile pe care le-au avut alții cunoscându-ne.
Viața e trecătoare… de asta unii alegem să ne bucurăm de cât mai multe momente faine alături de cei dragi, și de alți oameni cu care rezonăm.
Te îmbrățișez Claudia :), mă bucur că te citesc.
Mulțumesc pentru gândul tău bun, Alin, cred că e mai ușor de acceptat că viața e trecătoare decât că e nedreaptă. Dar ea e doar random, întâmplătoare.
Să fim cu toții bine >:D<
Cu unii e nedreaptă, adevarat… și din păcate nu putem schimba asta.
Cum spui, random. Trăiește clipa…
Ce pot să îți spun ca “urmaș” este că rămân mai mult decât amintiri. Rămân trăsături fizice, gesturi ale tale în care îi recunoști, mirosuri de mâncăruri și prăjituri, feluri de a face lucruri, cuvinte și expresii pe care continui să le folosești, tot mediul în care au trăit și oamenii pe care i-au ajutat și prețuit le păstrează amprenta. Relațiile rămân, așa amorțite.
Adevărul este că unii oameni sunt pomeniți mai mult decât alții, iar asta pentru că au un fel memorabil de-a fi sau trăsături ce vorbesc de la sine (cum mai e pe la țară câte cineva de-ți dai seama imediat din al cărui neam se trage).
Dar dincolo de ce lăsăm involuntar în urmă, mi se pare important ce lăsăm voluntar. Și nu doar pentru familie și apropiați, ci pentru restul lumii.
In urma lasam doar amintirile. Stiu ca poata suna cam dur afirmatia asta insa cam asa este.Ne place sau nu, noi vom mai exista o perioada dupa ce nu vom mai fi fizic pe lumea asta prin amintirile celor care ne-au cunoscut odata. Odata ce se duc si ei atunci disparem si noi cu totul. Putem vedea chestia asta foarte bine in cazul strabunicilor. Daca pentru parintii nostrii care au amintiri cu ei, bunicii lor inseamna ceva, pentru noi sunt doar niste povesti de demult, fara nici o implicare afectiva.
Și eu cred cam la fel, mai ales zilele astea când realizez, din mai multe perspective, că „totul e deșertăciune”.
Pe de altă parte, viețile străbunicilor s-au pierdut ușor în anonimat, dar pe noi tehnologia ne mai poate perpetua o vreme… însă fix cum spui, fără implicare afectivă (ceea ce e ok, omul și le duce pe ale sale, cum ar fi să ducă conștient și încărcătura generațiilor anterioare?!?)