Un răsărit pe Postăvaru. Acasă, unde ceața-i mai frumoasă!

Postavaru rasarit prietenie rasarit pe Postavaru

Fiecare vacanță acasă se încheie cu zilele de Brașov, de pus în ramă, pentru că acolo-i muntele, acolo-s prietenii, acolo-i Tâmpa pe care Miruna o urcă cu drag de fiecare dată, acolo se lasă cu câte-o tură pe sufletul meu.

Cert e că n-a trecut zi fără mișcare și, cu excepția ultimei, fără o urcare deasupra ceții unde soarele strălucea nestingherit peste marea de nori ce-a acoperit depresiunea. Unii ar zice că n-am prins vreme chiar bună, mie dimpotrivă, mi s-a părut ideală, ieșirea de pe sub ceață fiind de fiecare dată altfel, cu nelipsită încântare. Iar după trei urcări pe Tâmpa, era și timpul pentru un răsărit pe Postăvaru. Mike a pus mașina la bătaie, iar Dana a rostit în seara dinainte cuvintele magice ”du-te, altfel o să-ți pară rău!”.

Răsărit ☼ pe Postăvaru

2 ianuarie 2025
Mihaela(Mike) și Claudia, Paula și Flori
Poiană - Drumul Roșu - Sulinar - Vârful Postăvaru (1799m) - retur
7.6km, 762m+, 1h45min, strava

Mă furișez din casă ca pe vremuri: cu noaptea-n cap (doar ora șase totuși), încercând să nu fac prea mult zgomot, să nu trezesc casa plină de prieteni, dar nici să nu uit ceva.

Prietena mea a ajuns, după ce a traversat tot orașul ca să mă ia, mijlocind cum a făcut dintotdeauna atâtea ture, și continuăm până în capătul Răcădăului să o luăm și pe Paula cu prietena ei. O mașină de fete. Matinale, entuziasmate.

Până în Poiană e ceva de mers, însă timpul trece repede, cât vorbim. E șapte fără zece, suntem cam la limită cu prinderea răsăritului pe vârf (anunțat pentru opt fără cinci-șase minute), astfel că Mike parchează strategic și planul e să urcăm cât mai direct.

Mi-e un pic greu după ce las șuba la mașină, secretul fiind să nu zăbovești la plecare, să nu se risipească niciun minut, astfel că trecem direct la o alergare ușoară, de încălzire, cât nu e înclinată pârtia. Când apare panta, intră și căldura în mușchi, dar și suflul se gâtuie. Însă după o vreme devine „obișnuință”, corpul se adaptează la ritm.

Zăpada e perfectă, aderentă, nu e nevoie să punem gheruțele/snowline. Cu excepția unui vântuleț ce apare de după câte-o muchie și se strecoară prin sinusurile mele, e taman bine, o dimineață normală de iarnă, la șapte dimineața, când încă e întuneric.

Fetele rămân mai pe urmă, pentru Flori e o primă astfel de experiență, iar eu cu Mike ne menținem ritmul ce, conform experienței, ar trebui să fie suficient pentru un răsărit la țanc. Câteva pante îmi dau de furcă, în sensul că nu cred că aș putea mai repede, dar pe măsură ce urc, parcă e tot mai bine: asta e, după o vârstă, e nevoie de mai mult timp pentru încălzire… (iar apoi încep să scârțâie rotițele, însă undeva între cele două stări, e starea aia de grație pentru care plec de-acasă).

Cerul se luminează tot mai mult și noi vorbim de-ale vieții pe fondul pașilor metronom. Avem multe de recuperat și probabil nu o vom face. Când?!? Viețile noastre sunt pline, familie, job, mișcare când prindem, dar toate astea în locuri diferite. Ce e esențial să ne spunem, ce e mărunt?!? Să ne obișnuim cu starea de fapt e mult mai greu decât orice astfel de urcare, dar realitatea servită cu lingurița ajunge să fie normalitatea, acceptată sau nu. Dar azi sunt din nou pe munte alături de ea și astfel de momente se salvează în alte zone de memorie…

Până în Poiana Ruia ne intersectăm cu urmele ursului ce a făcut zig-zag pe pârtie. Ulterior, avea să-mi spună Paula că ursul chiar a traversat mai sus de ele, deci înapoia noastră, dar noi n-am auzit gălăgia făcută.

Sub lacul artificial ne ies în cale două vulpi jucăușe, ce păstrează distanța, dar e clar că nu se tem din moment ce zăbovesc pe pârtie. De peste tot apar oameni ce urcă la pas sau pe schiuri de tură. Se vede creasta Craiului, inconfundabilă, poate data viitoare dăm o fugă acolo…

Ajunse pe ultimul prag al Sulinarului, de unde se vede vârful, am o ușoară îngrijorare, oare ajungem la timp? Vizibilitatea e acum clară spre toate zările și mai e mult de urcat. Parcă n-aș vrea să ratez răsăritul, nu în singura zi din an când chiar fac asta…

Sunt conștientă că am grăbit pasul, dar nu mă pot abține. Îmi dau seama după calmul lui Mike că e timp, dar agitația interioară are prea multe surse ca o domolesc. Ba chiar îmi vine să alerg și, spre surprinderea mea, după o perioadă leneșă și mâncăcioasă, cum e când vin acasă, chiar pot.

Fix înainte de vârf, la adăpostul stâncăriei, ferite de vânt, ne oprim ca să punem pufoaicele și gheruțele. Bună ideea, pentru că le vom avea montate pentru coborâre. Pe vârf, suntem vreo zece cu toții și soarele încă nu se arată. Așteptăm.

Și iată-l, cu două minute mai devreme ca în prognoză – știam eu!

Sunt cât se poate de trează și totuși, e un sentiment de vis: chiar sunt aici?!? Cumva am reușit în tumultul acestor zile, cu întâlniri, cu vizite, cu copii, să ne strecurăm neplanificat un timp al nostru și să vedem un răsărit la înălțime.

Soarele auriu (ne) învăluie. Nu cu căldură, asta tălpile mele pot să o confirme instant, dar ce mai contează, lumina e magia, gloria, divinul, după nevoile spirituale ale fiecărui privitor. Știu că nu durează mult, clipa trebuie savurată, până și făcutul pozelor e o dilemă: întrerup experiența… dar o memorează. Câteva, tot trebuie!

Frigul se instalează suficient de repede ca să pornim din loc, e un bun… motivator. Cu gheruțele se merge excelent, zăpada fiind oricum aderentă. Ne întâlnim cu fetele, nu erau cu mult în spate, iar soarele se vede la fel de frumos și un pic ridicat deasupra Pietrei Mari. Ele decid să se oprească la cabană și să revină în Răcădău pe jos, prin pădure. Pe noi ne așteaptă o casă de prieteni la cafea și tare ne mai plac și clipele acelea!

Alergăm ușor pe coborâre, în timp ce ne salutăm cu cei mulți aflați pe urcare. E chiar faină atmosfera, să vezi atâta lume făcând mișcare și pârtiile animate în cel mai armonios mod.

În drumul spre casă oprim de două ori la belvederi, căci marea de nori ce acoperă orașul se vede de-a dreptul spectaculos, chiar și pentru cineva care parcurge des drumul de Poiană. Umbra triunghiulară a Tâmpei peste plapuma albă, razele tăind ceața prin pâlcul de pini din fundul Scheiului, chiciura împodobind cetini și mărăcini cu aceeași artă, noi amuzându-ne de pozatul la marginea drumului, iată amintiri de suflet să țin minte cum a început 2025-ul…

Cu bucurie revenim acasă, în Ursărie, și ne petrecem restul dimineții cu Vali, Dana și Muha, cu care mai apoi plecăm, eu și Miruna, la o plimbare prin centru. Că nu sunt niciodată destule plimbări prin centru. În plus, am avut noroc, că mai e și după sufletul omului, și ceața s-a risipit suficient cât să ne vadă și soarele, dar să nu dispară nici atmosfera ei învăluitoare.

Epilog.

În ultima zi au fost însă nori. Ceața măcar venea la pachet cu promisiunea că poți urca până dai de soare. Am alergat prin orașul gri, umed, luându-mi la revedere în modul în care știu cel mai bine, fără cuvinte. Și făcând curățenia de final, un ritual necesar parcă mai mult pentru minte. Miruna însă a avut parte de o bucurie nesperată, reîntâlnirea cu fostul ei educator.

Acasă al nostru e tot mai mult doar despre oameni și clipele când îi îmbrățișăm cu dor.

6 Comentarii

  • Acasa este mereu in primul rand despre oameni. Cand oamenii dispar, inevitabil cu trecerea timpului, parca nici „acasa” nu mai este tocmai „acasa”. Revenind la munti, ma uit ce tare s-a modificat clima. Acum vreo 30-40 de ani pe vremea asta ai fi inotat prin zapezi prin ianuarie. Acum pare mai mult un fel de toamna tarzie cu putina zapada.

    • Oamenii dispar sau se schimbă, noi o facem, locurile se schimbă și ele… Nici dealurile copilăriei mele nu mai arată la fel, nu mai sunt copacii reper, nu mai sunt potecile, mărăcinii au cotropit aproape tot, zgomotele satului s-au estompat nemaifiind așa mulți copiii, dar nici anumite categorii de animale (vacile au ajuns raritate de unde era casa și minim una).
      De zăpadă ce să mai zic, pe vremuri aveau sănii de lemn trase de cai sau boi, deci era clar suficientă zăpadă cât să merite să le facă pentru a se deplasa, acum nu ninge cât să facă un bulgăre…
      Munții încă-și mai albesc crestele, sunt ierni și ierni, însă tendința generală e clară, limita dintre iarnă și toamnă târzie urcă tot mai sus…

  • Frumos relatat, ca de fiecare data. Sentimenetele traite de tine, razbat pana la noi, si cei care am trait astfel de clipe, putin alaturi de voi, mai mult poate cu alti prieteni, stim si retraim cu drag, ceea ce inseamna ele.
    Multumim frummos pentru ca imparti aceste lucruri cu noi.
    Adi.

    • Exact, cine a avut prieteni făcuți pe munte, prietenii clădite în munte, cunoaște sentimentul. Ne-am bucurat de cât a fost, ne vom bucura de cât va mai fi. Din fericire, reușim să ne întâlnim care cum putem.
      Cu timpul va fi nevoie de mai multă străduință pentru că nu întinerim și ne îndepărtăm cumva de perioada optimă care a făcut să ne întâlnim și să mergem împreună pe un același drum…
      Poate că asta și încerc să transmit: prețuiți ce aveți, lungiți cât se poate, repetați de câte ori se poate. Nu există fise nelimitate…

  • Mulțumesc pentru o nouă „poveste” fantastică. E o mare binecuvântare pentru cei care nu reușesc să vadă pe viu muntele, frumusețea și măreția lui, să vă urmărim aventurile. Vă admir cu toată ființa mea, vă urmăresc și mă bucur mereu pentru fiecare nouă postare. O savurez! Poate și datorită faptului că sunt un mare iubitor de munte, la care ajung acum mai greu și mai rar. Poate datorită faptului că fiecare alergare, fiecare cursă cu dumneavoastră, sau cu cei care vă sunt competitori, o împachetați așa frumos, ca un cadou de Crăciun și ni-l lăsați spre despachetare, cu uluire și bucurie! Poate și datorită faptului că am un băiat care la fel de mult iubește muntele, care a alergat și la curse de 130 km, la altitudini foarte mari, când am stat cu sufletul în gât de frică, care aleargă aproape în fiecare zi, care ar dormi pe munte dacă ar fi posibil și nu s-ar opri din a descoperi noi trasee cât mai tehnice și interesante. Vă admir pentru tot: pentru frumusețea cuvântului scris, pentru imaginile spectaculoase, pentru atlasul botanic al plantelor și florilor pe care am putut să le descopăr. Să vă țină Domnul sănătoasă alături de cei dragi și de ceea ce iubiți să faceți. Un an 2025 cu multe reușite, cu succes deplin, cu mulțumire și bucurie!

    • Mulțumesc tare mult Elena pentru un astfel de mesaj 👐
      Nici nu știu ce aș mai putea spune, dar mă bucur tare să știu că jurnalele mele delectează într-un fel sau altul.
      Și eu la rândul meu citesc pe-ale altora, cunosc sentimentul, și le prefer în schimbul scroll-ului nebun pe rețele (recunosc, și eu cad pradă facebook-ului, nu mă ascund…), dar tot de-acolo mai ajung pe la câte-un blog sau scriere sinceră a cuiva ce nu-i scriitor/jurnalist/pr-ist etc, tot mai rare ce-i drept, căci textele lungi nu-s promovate, dar ele există și e ceva de care avem mai multă nevoie decât realizăm.
      Oricât ne-ar motiva un sportiv olimpic, tot exemplul cuiva asemeni nouă ne va face să facem primul pas.
      De aceea am și continuat să scriu, mi-am găsit locul meu, fără să am pretenții de autor. De aceea alerg făr-a ținti să fiu campioană. De aceea am făcut colecția cu flori fără să fiu de specialitate.
      Dacă ne-am dori exclusiv să fim cei mai buni, s-ar termina viața și n-am reuși. Sportul ne învață un adevăr crud: e un singur loc unu. Dar avem datoria să ne perfecționăm, să ne ținem de lucrurile care ne plac și dacă putem să-i impulsionăm și pe alții, de ce nu?!? Doar dăm mai departe ce am primit bun la rândul nostru de la alții.

      În 2025 să ne fie bine și să ne găsim liniștea în lucrurile care ne împlinesc! Felicitări fiului pentru stilul de viață ales!
      Sănătate și s-aveți parte de munte în 2025, soluții se găsesc (telecabine, excursii cu autocarul, cu fiul dvs etc.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *