Două săptămâni de Brașov

pe Tâmpa, prelungirea Postăvarului în Brașov – rezervație naturală și prilej de relaxare la doi pași de bloc…

Și deja mi-e dor de oraș când lipsesc mai mult de o zi. De oraș sau de cum mă simt aici? Eh, asta e în general dilema sentimentelor versus entitatea care le animă.

Mă schimb, sau mai bine zis, mă transform. Am mai mult timp pentru mine. Am mai mult spațiu.

Am început să mănânc dimineața. Mai mult, mai pe îndelete, fără a ține un picior pe lateralul scaunului, ca fiind pe o închipuită zorită plecare.

Am început să merg mai încet, eu cea care mă plimb prin parc de parcă ar suna în orice clipă sirena vreunui iminent cataclism.

Sunt singură și nu vorbesc singură prin casă. Mâinile nu au încă reflexul întrerupătorului și totuși seara sting lumina fără să cunosc pe dinafară drumul către pat.

E friguros Brașovul, iar eu friguroasa îmi pun haine pe măsura călirii, nu a căldurii necesare – poate poate mă obișnuiesc. Căldura locului mă învelește cu pădurile și culmile orizonturilor – munții desigur, munții.

Îi spun Orașul cu mesteceni, e oricum un oraș cu multe nume (Corona, Brasso, Kronstadt, Orașul Stalin), nu se supără să mai primească unul.
Îl prescurtez mereu Bv. – de la Brașov și de la bravo 😉

Locuiesc în Brașov. Îmi spun, mă ascult, mă cred, mă simt.
N-am îndrăznit să duc visul până la capăt, s-a întâmplat să-l locuiesc.