Pe două roți de la Măneciu la Brașov prin Pasul Boncuța

A doua ieșire pe două roți de anul acesta a însemnat o trecere curajoasă de la ținut bicicleta în debara la kilometri buni pe drumuri forestiere de piatră și chin, plus diferență de nivel ca pentru traversat un munte. Din fericire, greul primilor și puținilor kilometri din prima zi s-a transformat în renașterea de a doua zi, semn că proverbul bate șaua să priceapă iapa are mai mult sens când noaptea e un sfetnic bun… sau are prieteni în jurul focului.

18-19 iulie 2015
Trupa: Mike, Radu, Cristi, Vio, Cerasela, ClaudiaP, Vali, Muha și eu
Traseu: 80km, 950m diferență de nivel, Măneciu – Poiana Stânii – Pasul Boncuța – Vama Buzăului – Dălghiu – Zizin – Brașov
Dovada: album foto
Track GPS și organizare tură: Mike

---

Cu bicicleta pe tren

• experiența CFR – norocul omului se mai uită și la tren

Cazul meu, Brașov – Ploiești, tren IR: s-a întâmplat să fiu cu alți doi bicicliști în tren și au tratat ei cu nașul. Le-am pus în ultimul vagon pe culoarul cu toaleta (care oricum era de nefolosit…). Bilet oficial nu ți se dă, trenul neoferind această facilitate de secol 21 (foarte puține trenuri au „pictograma” bicicletei, primul dinspre Brașov spre Ploiești fiind la ora 11). Altfel ar fi fost 10 lei dacă trenul era IR, pentru un tren Regio fiind tot felul de condiții. Concluzia: CFR nu știe și nu vrea să facă bani, să atragă călătorii, să să…

Trupa, București – Ploiești, Viorica:

„am pus biclele in locul amenajat pentru persoane cu handicap. Controloarea a fost chiar draguta si ne-a sugerat acel loc ca sa nu deranjam pe nimeni, spunandu-ne ca nu au la toate trenurile vagon de bicla, trenul mergand la Buzau.”

Cerasela, Brașov – Brăila (mai jos bicicleta Ceraselei – una cu scaunul…):

Cerasela: „Singurul grohait pe care l-a avut nasul, a fost sa-mi spuna sa platesc bicicleta. Nu sa gasesca o solutie unde pot sa o pun, unde ar fi mai bine etc. Nu astea erau problemele lui. Nu a putut sa priceapa ca daca nu oferi loc de ea, nu poti sa te infigi la bani.”

Vio:

„controlorii de pe Valea Prahovei sunt mai obisnuiti cu biciclistii decat cei de pe ruta spre Braila, inclusiv casierii din gari. Pe ruta Brasov-Braila probabil Cerasela poate parea o excentrica”

• experiența Regiotrans – dai un ban, dar face

Civilizați cum ne-au obișnuit, cei de la Regiotrans sunt prietenoși cu bicicliștii și corecți cu business-ul: 3 lei de bicicletă pentru distanțe sub 100km, 5 lei peste. Un exemplu: în două vagoane din patru existau spații dedicate pentru transportul bicicletelor. Aer condiționat și controlori în „uniformă” lejeră: tricou polo roșu.

• experiența Transferoviar

Tarif 4.5 lei de bicicletă, au vagoane unde aproape jumătate din suprafață e „open space” cu scaune mici rabatabile dispuse pe pereții laterali.  Dacă nu li se strica aerul condiționat era cât pe ce să acordăm punctaj maxim.

Cum s-au adunat pinguinii la Măneciu

Eu. Dacă până la Ploiești drumul cu trenul a fost aproape o plăcere, lipsit de stres, de-acolo mă aștepta adevărata aventură. Din gara Ploiești Vest trebuia să ajung în gara Ploiești Sud să mă întâlnesc cu restul trupei și să ne îmbarcăm cu toții spre Măneciu. Drept să vă spun, nu cunosc deloc orașul a cărui existență e mai mult un reper în drumul spre munte, cât despre gara Ploiești Sud aproape să nu mint când spun că n-am auzit de ea până acum…

Și dacă la urcare în Brașov am primit ajutor la urcarea bicicletei în tren – Julieta are destule kilograme – de data aceasta aproape că începusem să intru în panică la apropierea gării. Nu de alta, dar când auzi niște povești cu fete și nărăvașe biciclete, nu excluzi să naști chiar tu una. Gândul inevitabilei pățanii m-a încolțit când trăgeam de ușa vagonului și părea blocată. Chiar era, în roata Julietei… Noroc că m-am prins la timp și alt noroc a fost că pasagerul ce aștepta să urce era un băiat. S-a oferit desigur să mă ajute și i-am mulțumit recunoscătoare.

Pornesc gps-ul telefonului și ceea ce ar fi trebuit să pară foarte simplu, deplasarea printr-un oraș relativ mic, a devenit o lălăială pe străzi murdare, de mahala, unele chiar neasfaltate, altele doar pline de gropi, sub un soare ce m-a nădușit cumplit. Proaspăt plecată din Brașovul curat și răcoros, Ploieștiul mi-a făcut o impresie deloc plăcută…

Într-un final am găsit gara de Sud și parcați în jurul mesei, pinguinii. Opt la număr. Deja ostenită de trambalarea prin Ploiești și cu niște dureri dorsale instalate prea timpuriu, am cedat necondiționat în fața berii pe care unul dintre băieți, Vali sau Cristi, mi-au plasat-o strategic în față.

Nouă. Nouă ne-am făcut după ce a apărut și Radu, care a „scutit” banii de tren și a venit de la București pe bicicletă. Nu știu ce economie a făcut judecând după consumul de lichide și dulciuri ce a urmat, căldura fiind suportabilă doar în viteza mersului, repaosul aducând cu sine valuri de transpirație… Pe mine deja mă durea capul de la combinația pedalat prin Ploiești + bere – cafeaua nebăută + căldura ce va urma.

Ne-am urcat cu toții în tren, oameni și biciclete, și ne-am instalat comozi în saună. Da, comod, cică așa trebuie să stai ca să nu transpiri și mai rău, comod și cât mai relaxat, eventual ca o „piatră” după cum povestea Cerasela. Cu geamuri deschise, fără adieri pe îngusta cale ferată de se loveau crengile copacilor de geamuri – cât aș mai fi vrut să „tragă curentul”!, cu opriri dese și staționări mari, cu mecanicul ce spera să găsească la noi o cheie de 22 ca să „repare” ceva, poate chiar aerul condiționat, așa am ajuns la Măneciu.

Când m-am dat jos din tren numa’ bună de pedelat nu mai eram. Noroc că la Mega Image am băut o cafea nasoală și mi-am potolit foamea cu o pulpă grasă de pui și mi-am mai revenit.

Măneciu – Poiana Stânii, hai să mai și pedalăm!

E destul de demotivant să te doară fundul de la șa după doar câțiva kilometri când ai în față optzeci… Nu se pune problema abandonului ci a acceptării durerii, a speranței că poate poate de la un punct încolo vei amorți suficient cât să nu mai simți…

Traseul începe cu o ușoară coborâre prin sat și o urcare pe pietriș până la barajul lacului de acumulare. Nu uiți să mergi pe bicicletă, dar cu siguranță uiți cât de greu e să pedalezi la deal, cum se împleticește roata din față în încercarea nereușită de a ocoli pietrele ăle mai mari, cum îți vine să muști din ghidon sau să întinzi bărbia într-o împingere imaginară în față, în fine, tot felul de smuciri și de încordări disperate care să te țină în șa, că de te-ai oprit e greu să te mai urci la loc și tot ce-ți rămâne de făcut e să împingi…

De la baraj a tot fost urcare în serpentine pe forestier și, de bine de rău, cu ajutorul mușchilor, că tehnica era încă în standby, am izbutit. Peisajul e tot mai pitoresc, cu pajiști înflorite, iar drumul șerpuiește alb ca o invitație.

Dar vai! se apropie momentul coborârii și sunt singura, Radu poate să confirme, care are o strângere de inimă. Nu tu bucurie mare că o dăm la vale! ci crispare… Vali mă citește imediat și, răbdător cum îl știm, mă instruiește cu înțelegere: ține bicicleta din frâne, mai ales pe cea de spate cu mâna dreaptă, ridică-te în pedale, ține șaua între coapse, lasă-te cât mai în spate, relaxează coatele, las-o să curgă… 

Cu chin, aoleu și pauze dese am scăpat teafără și nevătămată. Cum am intrat pe firul văii pe care aveam să o ținem până la locul de cort, drumul n-a mai prea variat pe înălțime, iar emoțiile s-au terminat. Asta nu înseamnă că totul era roz: statul în șa devenise incomod mai tot timpul, brațele îmi atârnau grele ca zguduite de picamer, probleme de direcție s-au întețit pe fondul oboselii plus ceva dări în spectacol cu trecut prin bălți din care n-am scăpat de fiecare dată uscată…

Kilometrii s-au scurs tare greu, drumul cu pietre și ceva zone nămoloase nu ne ajuta ritmul de deplasare. De notat popasul la zmeură, a fost delicios!

Noapte cu stele și scântei

Am campat dincolo de Poiana Stânii și poate ne opream mai devreme, la o primă poieniță fără case, dacă nu urla o muzichie de-aia cu dedicații. Mai sus, râul părea să se depărteze de drum însă Mike și Radu au mai găsit o ultimă poiană chiar înainte ca drumul să intre în pădure, acolo unde se află și indicatorul cu ramificații către Cheia în stânga și Pasul Boncuța în dreapta.

Am trecut apa, care pe șa, care desculți, o apă rece de-am simțit că mi se dezosează falangele… Ne-am răsfirat corturile prin jumătate de poiană, iar Vali și Cristi și-au întins hamacele. În jurul vetrei deja amenajate urma să fie cina și „plasma”, la care să ne uităm fără preferințe în privința programului: doar flăcări, jar și flăcări.

Și cum îmi place să dorm
Noaptea-n pădure la foc,
Stăm împreună cu toți,
Visul lângă izvor (Zdob și Zdub, Doina haiducului)

O noapte tare plăcută, caldă la cele 15-16°C, sticlele de alcool au plimbat vorbele de la unul la altul de zău că nu știu când a trecut timpul. Ba chiar, fiind somnoroasă de obicei – și mare fană a dormitului 12 ore la munte! – m-am mirat să le văd pe Vio și Cerasela retrăgându-se primele la cort. Or fi mai obosite ca mine, mi-am zis. Apoi au plecat Mike și Muha și eu tot am rămas cu băieții la datorie… mai rar, dar uite că mi se întâmplă (din spusele lui Mike după ora două am spart tabăra).

Ce-ar mai fi de povestit rămâne între prieteni desigur 🙂 Rând pe rând, fiecare și-a găsit drumul spre sacul de dormit, Vali a încheiat regia de transmisie mai punând niște lemne ca să petreacă focul cu ochii direct din hamac…

Poiana Stânii – Brașov

Bună dimineața! Cu raze săgetând aburii văii, cu rouă prin iarbă, cu pârâul curgând în armonia ciripirilor, cu creste luminate de Ciucaș și vârfuri aprinse de conifere de după care se înalță cu repeziciune soarele! Ne trezim, împachetăm, mai ușori sau mai greoi după cum ne-a „antrenat” noaptea abia încheiată. Pe la șapte jumătate suntem cam toți plecați, iar suitul în șa e de-a dreptul dureros. Pur și simplu nu am curaj să mă așez și prima sută de metri o dau mai mult ridicată în pedale…

O perioadă de timp merg alături de Claudia și ne bucurăm împreună de întâlnirea cailor în pădurea cu raze magice… Pentru astfel de momente plecăm de acasă, mi-a spus Mike mai târziu. E greu să explici cuiva, să înțeleagă dependența noastră de astfel de momente, natura nu taie bilet la spectacol, totul e un spectacol aleator și nu știi niciodată ce va urma după următoarea curbă, după următoarea culme de munte, ce se ridică din iarbă sau ce coboară din zări. Nu știi detaliul, dar știi sentimentul, regenerator și viu sentiment față de care recunoști cu inima ușoară: sunt dependent.

Să revenim la pedalat. Pasul Boncuța s-a dovedit a fi undeva sus într-o poiană la ieșirea din pădure. Ori nu era semnalizat, ori n-am văzut noi, cert e că de la ramificația indicatoarelor turistice se estimează cam o oră.

O dovadă că te poți culca un om și trezi un altul sunt chiar eu: nu știu cine a mers pe Julieta mea sâmbătă că nu mă recunosc în personajul ezitant și fricos. Duminică totul a început să se lege: direcția, viteza, coborârile, ocolirea obstacolelor, ba chiar m-am și prins că până atunci mersesem cu furca blocată, de parcă suspensiile alea nu-s făcute anume pentru MTB… of, of!

Nu devenit brusc mtb-istă cum mă tot alinta Vali, dar a fost în cea mai mare parte o plăcere. Altfel, prefer platul sau urcările pentru că am timp să admir peisajul, să descopăr și ăsta e cam singurul scop pentru care ies cu bicicleta înafara celui de a o folosi ca mijloc de transport. Să te uiți pe unde mergi și să fii atent la tehnică, e doar sport… și răbdare – mie una îmi amorțiseră degetele scurte răstignite între ghidon și frâne.

După coborârea prin pădure ne-am înscris pe un fir de vale cu fânețe și drum forestier larg pe care uneori mai treceau și mașini (nu am înțeles prea bine geografia zonei, oi mai merge și altădată acum că stau aproape). Într-un sat (o prelungire a Vămii Buzăului cred) am oprit la un butic cu Mike și Radu și am refăcut proviziile de dulciuri și apă.

Cum Vio și Cerasela s-au trezit foarte motivate să meargă în ritmul lor, nezorit de nimeni, deschizând plutonul, am tras puțin de mine să mă țin după Mike și Radu și să prindem trupa din urmă ce nu dădea semne de sete sau foame, ci doar de adunat kilometrii de forestier… și de căldură (la ora nouă deja!). Norocul nostru că ne-a ieșit în cale un loc tare fain, Vama 54, o ditamai pensiunea, dar cu terasă restaurant în față, ca o invitație să ne aruncăm bicicletele-n trifoi și să ne așezăm la mici dejun-uri și cafele.

Mult mai bine a mers pedalatul după, chiar dacă a urmat o ultimă urcare a turei și o coborâre cât o zi de post negru. Atât de lungă că și-acum văd pietre în fața ochilor și-mi simt tălpile amorțite de stat în pedale, mâinile înțepenite din coate și fața puțin crispată de concentrare, cu o expresie cât se poate de clară: mai e mult? cât să mai și coboare?!?

Finalul a însemnat contactul cu o mahala de țigani din Zizin, familii numeroase în căruțe mergând la strâns de fân, cai liberi și copii curioși, oameni ce au răspuns la salut sau dimpotrivă, au exclamat un bravo admirativ. O altă lume ați crede, dar nu, e partea aia din lumea noastră despre care nu știm mare lucru…

Pe un același bulevard, Zizinului, am intrat apoi în Brașov având un sentiment, încă prea timpuriu, de acasă. Ne-am oprit la o terasă în așteptarea trenurilor, iar la final, mi-am condus prietenii la gară. E puțin neobișnuit să-mi îmbrățișez și să-mi pup prietenii la final de tură, până acum era un simplu pa…