răsărit de soare la mal de Marea Neagră, în 2 Mai
azi, întinsă pe nisip fiind, priveam marea prin găurile pălăriei stâmpărându-mi dorul de sine și de singurătate. marea are calitatea de a-mi cere drept simbrie sinceritatea.
marea nu-mi e niciodată opusul muntelui, aceea câmpia ar putea fi, dar și ea mi-e dragă prin goliciune. mie și muntele și marea îmi sunt la fel, doar că marea doare mai tare având un singur chip, cu-atât mai intens. mi-aș dori să se rezume totul la un simplu peisaj, iar contemplarea să devină distracție. acolo pe plajă însă, mai erau și alții ca mine căutând ceea ce neprietenos ambalat se numește libertate.
libertatea nu e o stare precisă, ci epurarea perpetuă de convingeri și prejudecăți despre alții în detrimentul propriei realității interioare. tocmai de aceea cei care reușesc să o aibă pot fi liberi chiar și încătușați (modern vorbind, încătușarea are forme perfide). oamenii liberi fac cele mai multe greșeli, în ochii lor și-ai altora deopotrivă. ei sunt imprevizibili, înșală așteptările, sunt deseori oameni de nimic și vorbesc ostentativ despre vise. cel mai adesea, devin treptat invizibili. ambiția lor e lipsa ambițiilor: cum capătă una, cum caută să se dezică de ea.
habar n-am dacă sunt sau nu un om liber, dar mi-e o chestiune importantă – printre singurele.
eu la mare fac mai tot timpul nudism: păstrez costumul de baie, dezbrac sufletul.
poate ar trebui să merg mai des.
Ahhh..superb! Oricum imi era deja dor de mare, tu mi l-ai intensificat! 🙂
Deci zis si facut ! Bravo tie ! „libertatea nu e o stare precisă ci epurarea perpetuă de convingeri şi prejudecăţi asupra altora în detrimentul propriei realităţii interioare.” perfcct de acord , imi voi aminti fraza in 2 saptamani , pe plaja 😉
@Gabi: sper sa-ti aduca noroc ca si mie mi-a facut cineva (= Abisuri :D) dor si uite ca am si ajuns la mare chiar de nu era planificat 😀
@Abisuri: plaja asta are un rol nemaipomenit in admirarea marii, te lasa sa te aproprii lin, sa ai unde sa „zaci” contemplativ… Imi par de-a dreptul spectaculoase malurile stancoase, unde valurile se sparg de stanci si marea vuieste, dar plaja cu nisipul ei infim si supus se apropie mai mult de conditia omului in fata nemarginirii…
Postarea asta-mi aminteşte de una dintre stereotipiile pe care le vindeam când făceam comentariile în liceu (cele care-l făceau pe prof să mă lase-n pace): marea, simbol al subconştientului. Se potriveşte la fix şi-mi face un dor de plimbare pe mal în toiul nopţii, când mare te-atrage şi te sperie-n ritmul valurilor.