Cronica unei seri de Concert nr. 5

sau Impresii din și despre Montreal pornind de la Concertul nr. 5 op. 73 în Mi bemol major pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven.

Montrealul e un oraș al muzicii și nu mă bazez pe vreun studiu când spun asta că nu am nevoie. Din multele festivaluri, și sunt cel puțin o sută, majoritatea sunt dedicate integral muzicii și nu cred că e un gen care să le fi scăpat. De când suntem aici am fost la diverse concerte simfonice, perindându-ne pe la OSM (Orchestre Symphonique de Montréal), continuând cu reprezentații ale școlilor de muzică și iată-ne la OCM (Orchestre de Chambre de Montréal), de data asta așteptând cu mult entuziasm concertul de pian pentru care luasem biletele online cu doar două zile înainte, observând printr-o minune reclama aferentă.

Concertul a avut loc la Bourgie Hall, o fostă biserică construită pe la 1894 și a cărui destinație s-a schimbat pe parcurs așa cum se întâmplă cu cele mai multe biserici din oraș, dar și din întreg Quebec-ul. Fiind o clădire cu valoare istorică, fie doar și pentru frumoasele vitralii Tiffani, dar și grație acusticii, a fost adaptată pentru susținerea de concerte.

În prima parte s-au cântat două simfonii, a doua fiind premieră, creația surprinzându-ne plăcut prin subiectul abordat: Excursion en Gaspésie – ghici ce ocolul Peninsulei Gaspé am făcut noi astă-vară?!? A fost a doua oară când ascult în premieră o creație contemporană și dacă prima, o simfonie modernă pentru instrumente de suflat, mi s-a părut interesantă pe alocuri, aceasta a doua mi-a plăcut pur și simplu.

Dirijorul OCM-ului este o femeie, Wanda Kaluzny, o prezență caldă și modestă, cea care a și înființat OCM-ul acum 40 de ani în 1974 și despre care până și cuvintele de laudă sunt puține doar având în vedere că unul dintre obiectivele domniei sale implică susținerea afirmării tinerilor.

Prezentarea concertului a avut loc bilingv, dar nu cum vă așteptați adică printr-un același text spus în franceză și engleză, ci alternativ trecând de la o limbă la alta fără a repeta însă informația – mi-a luat ceva până m-am prins și mi s-a părut amuzantă împletirea naturală a celor două limbi.

Pianistul are 21 de ani: Nikolay Khozyainov. Câștigător a multor premii, a fost iată invitat să cânte și în suita de concerte aniversare a OCM-ului. Sar peste impresiile concertului direct la final când ovațiile l-au întors din culise de multe ori, iar el, tânăr și generos, ne-a dăruit două bisuri care au făcut aproape cât jumătate de concert nr. 5 (ca timp cel puțin, ca valoare nu mai zic…). Aproape că am gândit „să-l lege cineva în culise” observând mai mult publicul canadian ce nu părea să fie obișnuit cu astfel de bisuri… Sau poate plătiseră parcarea pentru două ore de concert, nu trei. Sau poate au realizat, ca și mine, că primim mai mult decât am plătit…

Despre public îmi culeg părerea din fapte și numere. La capitolul vârstă au predominat… vârstnicii. În sala de peste 400 de locuri erau încă destule scaune goale, iar biletul de 40$ nu e un cost prea mare raportat la nivelul prețurilor în general. Cauze posibile: numărul mare de evenimente, ninsoarea, oamenii se retrag seara după serviciu spre suburbii, prestanța OCM-ului etc.  În același timp la OSM abia găsești bilete și au niște prețuri pe măsură…

Continui cu publicul. Atmosfera din sala cea mică a fost una intimă și cu atât mai mult cumințenia publicului mi-a intrat în atenție. Nu doar că au lipsit telefoane sunând, șușoteli și foieli, dar când orchestra amuțea și tonul pianului scădea, se lăsa o liniște în care puteai să juri că mulți s-au oprit și din respirat. E drept, că dacă unul singur ar fi mișcat, ar fi simțit reproșul instant al tuturor.

Până și muzicienii din orchestră întorceau paginile partiturilor cu o finețe intenționată… Și dacă tot am ajuns la ei trebuie să menționez că am găsit și un nume românesc pe listă – violonista Cristina Mondiru.

Concertul nr. 5. De cum a debutat mi s-a pus un nod în stomac și mai apoi o lacrimă s-a așezat pe poziții… Atât de frumos și nu doar frumos, fiecare simte muzica altfel și fiecare se regăsește în concertul său, în simfonia sa și după o vreme intervine atașamentul, regăsirea, bucuria, dar mai important, redescoperirea căci acesta e secretul muzicii clasice, de parcă la fiecare ascultare ar avea un acord în plus.

M-am lăsat purtată în transă, abia la final mi-am relaxat trupul amorțit, picioarele nemișcate, mi-am descătușat mâinile din strânsoarea emoției. Am aplaudat sincer, cu zâmbet larg și nu cred că purtam singurul zâmbet, pianistul ne-a zâmbit înapoi tot mai copleșit de mulțumirea noastră.

Bisurile au fost un moment de măiestrie și de o intensitate sublimă: muzica unui singur om se îmbina perfect cu liniștea a câtorva sute de oameni aflați în neclintire! Clipe magice clădite ca un castel de cărți pe care degetele pianistului îl creșteau și-l dărâmau. Și doar ele.

S-a terminat, l-am lăsat să plece, noi public capabil să devorăm artistul…

O bătrână se sprijinea de umărul bătrânului de lângă ea și zâmbea cu o atâta fericire în ochi și printre riduri încât m-am cutremurat. O urmărisem involuntar și până atunci din pricina poziției și la fiecare bis a tresărit cu bucurie că mai urmează ceva, o bucurie copilărească, pură. Nu pot să-mi imaginez câtă recunoștință poartă un om pentru încă o astfel de zi, dar ar trebui.