Munți canadieni – Acropole des Draveurs

15 iulie 2013,
Parcul National Hautes-Gorges de la Riviere Malbaie (~ Cheile Înalte ale Râului Malbaie)

Nota ”redacției” la publicare: am vrut a scrie două rânduri pe lângă trei poze ca sa nu rămână tura fără jurnal și iată că s-a ajuns la câteva pagini, la zeci de rânduri despre om și locuri, locurile fiind în cele din urmă doar… un pretext.

Dintre subiecte:
– condus spre munte – un fel de dorință împlinită
– camping în parc în taigaua deasă, cu țânțari, animale, nesomn
– trecut pragul de 1000m… pe verticală
bifat unul dintre cele mai populare trasee din Quebec
– gust amar pe poteca dintre prăpastie și rezervație
– o sută de metri de fugă fericită
– cum e berea cu o vacă pe etichetă

Notă. Draveur e un fel de… buștenar – om care îndepărta buștenii de pe firul râurilor adunați de viituri sau topirea masivă a zăpezii. Cuvântul e unul franțuzesc provenit din englezescul verb: to drive (a conduce) – tipic pentru Quebec. Acropole pentru că așa a rezultat dintr-o frază poetică a unui scriitor și poet québécois: Félix-Antoine Savard care a și scris un roman premiat despre un buștenar.

Drumul

În prima zi a concediului ne-am îndreptat spre prima și singura lui țintă: Malbaie! Îi spun așa pe scurt cu toate că Malbaie e și o localitate nu doar râu și parc, dar nu-i vina mea că denumirile astea sunt atât de lungi. Din Montreal până în parc sunt în jur de 470 km pe care i-am mers în mare parte pe autostrada 20 Est și mai apoi pe Ruta 138. În drum am avut două mari opriri despre care am scris deja: Cascada Montmorency și Canionul St-Anne.

Am condus cu rândul ceea ce e o noutate la noi în familie, iar partea finală cu drumul spre munte pe valea râului mi-a revenit mie. Abia atunci mi-am dat seama că de multă vreme îmi dorisem să conduc spre munte. Sentimentul acela de apropiere, când cauți crestele cu ochii, când anticipezi momentul sosirii când vei deschide ușa și aerul rece va năvăli peste tine sau când exclami despre ce vezi în stânga sau în dreapta, iar eu mereu am fost doar un pasager și știu toate acestea și-mi doream să fiu eu cel care conduce spre munte. Și-am fost :) E drept că am mai condus aici în Canada spre alți doi munți, dar aceia erau mogâldețe în câmpie, nu un șir întreg de văi și culmi, un drum aproape pitoresc. Spun aproape pentru că deși canadienii îi spun Drumul Muntelui e departe de Transalpina sau DN1 pe Valea Prahovei. Motivul e simplu: culmile abia trec de 1000m altitudine și acelea împădurite fără țancuri semețe ori pereți impunători.

Și-am condus cei 40 de kilometri de drum de la Ruta 138 la parc cu o viteză ușor sub limită, am savurat drumul fără grabă, fără o curiozitate excesivă, doar contemplativă și m-am bucurat că unul dintre beneficiile regulilor este… plăcerea condusului. Fără mașini oprite la grătar pe stânga și pe dreapta, fără gunoaie pe marginea drumului, fără șoferi care să șicaneze, să se grăbească de-a aiurea, e o plăcere să conduci și aveam să simt asta și prin zone populate.

Update: între timp n-am reușit să iau permisul canadian, cel românesc a expirat, mașina și eu suntem pe tușă deocamdată, dar așa e în viață, cu o mână primești și cu alta dai, important e să rămână ceva filtrat la interior.

Parcul și camparea

La punctul de intrare în parc am prezentat rezervarea locului de campare la ghereta din mijlocul drumului și cum plata era făcută (98$ pe două nopți din care 26$ intrarea în parc, 28$ plata pe noapte, restul taxe) ne-am îndreptat spre locul de campare: mare cât să încapă toate corturile pinguinești deși cei de parc te atenționează că abia dacă intră două corturi! Parcăm mașina pe driveway, avem și masă și băncuțe și vatră de foc și lumânări lăsate de cei care au petrecut aici ziua Canadei, dar nu suntem decât noi doi. Altfel ar fi stat treaba dacă se umplea de corturi, dacă nu era loc la masă de prieteni, dacă pe masă se întindeau merinde și sticle, dacă pe lângă foc poveștile ridicau râsete în aerul nopții precum flăcările. În lipsa lor, am făcut și noi ce-am putut, am mâncat, am răsfoit buletinul parcului, ne-am lăsat vizitați de veverițe, păsări, iepuri ce tot ieșeau din păduricea incredibil de deasă și dispăreau tot în ea de parcă eram într-un fel de mini-zoo.

toaletele din camping – o adevărată surpriză cu cei 25 cenți pentru un minut de duș, în condițiile în care nu voia decât cenți ca monede…

alei din camping

locul de camping pentru noi… si tot neamul

musafirul din camping sau mai degraba stapanul

alt musafir, foarte indraznet

Doar câțiva pini înalți și solitari te făceau să privești cerul și să-ți trimiți gândurile departe până când vreun nemernic de țânțar scurtcircuita brutal visarea. Iar când ne-am întins în cortul nostru mic ca de jucărie în marea de rulote și corturi mari, am știut amândoi că izoprenele de Canada s-au subțiat atât de mult încât pământului ăla bătătorit de sub îi crescuseră țepi. Și somnul ne-a fost o lungă suită de întoarceri pe toate părțile, ba pe mine mă luase și frigul – pesemne de la oboseala acumulată, iar dimineața am aflat că marginea pădurii boreale (taiga) nu ține umbră căci soarele a trecut imediat pârleazul vârfurilor de brazi taman peste cortul nostru. Cu dureri de părți moi și de părți tari în același timp, cu fețe căzute ca de părinți ce-au legănat un prunc cu temperatură toată noaptea, ne-am învârtit de cele casnice și-am pornit spre traseul zilei.

Regulile parcului spun că n-are sens să se fluture toate mașinile între cele trei camping-uri și intrările în trasee mai ales că nu sunt parcări și astfel a apărut autobuzul galben (exact ca ăla de școlari din filme) – un fel de rată care se duce și se întoarce cât e ziua de lungă, care oprește peste tot unde trebuie și unde șoferul anunță ”stația” cu o frenezie proaspătă și mecanică totodată.

Acropole des Draveurs

Urmăm și noi obiceiul locului și cât ai zice pește suntem la intrarea în traseu, în fața panoului care spune că avem de urcat 800m diferență de nivel pe o lungime de 4.5km (9km dus-întors pe aceeași potecă nefiind circuit), iar sus ne așteaptă Sommet 1, Sommet 2 și Sommet, după cum bănuiți, 3 (sommet ăsta înseamnă vârf în caz că sunteți mai la început în ale francezei, așa ca mine). Ori e lipsă de imaginație ori e originalitate ori… nevoia de a gâdila orgoliul drumețului că altfel cum ar fi să te întrebe careva dacă ai urcat pe-un vârf și tu să-i spui că mai sus nu puteai urca, dar nici vârf nu era. Nici am urcat pe vârful Vârful Unu nu sună măgulitor, mai degrabă aduce cu un exercițiu de dicție.

Urcarea sau prima parte a traseului e simplu de descris: descriu o potecă de lungime zece metri, o înmulțesc cu un ț bine ales până îmi dă aproximativ linia culmii. Păi hai să vedem cum e poteca asta: ori sunt trepte de piatră amenajate, ori e prăfuită, serpentinele sunt scurte, uneori pe lateral are sfori puse ca la muzeu să nu treci în lături, pădurea scundă și deasă îți dă senzația că mergi printr-un labirint și că ești singur pe-acolo, căldura e nemiloasă că din pricină de desime nu suflă vântul, iar din pricină de umiditate e cam saună, floră nu e cine știe ce, faună nici atât (și de-ar fi nu s-ar vedea că te uiți în pădure și începe bezna un metru mai încolo), undeva pe la o treime se află o toaletă (la asta sigur nu vă așteptați!) – asta ca să nu facă lumea în potecă, umbră nu e că v-am zis eu că pădurea asta nu ține prea multă.

prin padurea asta scunda am vazut si eu cum se simte un urias :D


Cum-necum am ajuns și noi sus și deși prin ghiduri e dat ca un traseu dificil, adevărul e că e doar o urcare dintr-acelea de care Carpații tot au, ba încă de două ori pe-atât! Pe culme în stânga prăpastie, în dreapta nu știu ce rezervație, poteca e ghidată de sfori pe care se leagănă în vânt plăcuțe cu ”zonă de refacere a vegetației”. Ca la muzeu… mai lipsea ”nu atingeți” exponatele, dar asta era de la sine înțeles.

Bătea un vânt așa de dușmănos că-ți venea să cauți o piatră să te ascunzi după ea; pe mine oricum din timpul urcării mă pălise o durere de cap ce nu-mi dădea pace și vâjgălăul o acutiza. Căldura de pe poteca-jgheab dispăruse, însă tona aia de apă băută îmi dădea o senzație se sete și totodată de sațietate. Pe de altă parte la picioarele mele era cel mai frumos peisaj montan de care am avut parte de când am venit în Canada și a trebuit să dau la o parte sensibilitățile pentru o vreme.

Fuga

Cum pe Sommet 3 Andrei n-a mai vrut să meargă, eu am zis să dau totuși o fugă mai mult de curiozitate a cum se vede de-acolo cu toate că e doar un pic mai înalt ca restul crestei. Și cum am lăsat rucsacul deoparte, am rămas numai cu Domnul G în mână (aparatul foto dacă ați uitat de dumnealui) și am tras o fugă ca pe vremuri. De-men-ți-al! Era la deal se-nțelege, erau trepte mari de piatră și făceam salturi cât puteam de mari de la una la alta pentru că pur și simplu îmi era dor să fac asta! Să fug, nu să alerg! La munte mereu am considerat că fug, alergarea o văd ritmică, dozată, fuga e nebunie, care cum și pe unde apuci, devii una cu pământul, cu pietrele, te arunci peste rădăcini, te strecori printre crengi, pulsul o ia razna, ochii abia percep noile provocări… Desigur, fuga nu durează prea mult ca timp, câteva minute, e mult prea epuizantă, dar totodată atât de intensă că te satură atâta câtă e.

Pe Sommet 3 am observat că un fel de platou se întinde în partea cu rezervația, am văzut niște lacuri, ba chiar și niște poteci destul de bătute însă în partea ”interzisă” a locului. Evident, m-au apucat dracii, după ce că e o țară imensă cu zone virgine imense, închid și tot ce se poate închide de parcă n-ar fi oricum animale peste tot. Am impresia (că așa sunt eu rea și gândesc negativ) că anume închid și stabilesc reguli peste reguli ca să implanteze întocmai ideea că NU poți vedea orice, că NU poți merge oriunde, că NU ești liber. Dacă te naști aici, ți se par toate astea normale, dacă vii din alte părți îți dai seama unde ar fi trebuit să se termine regulile (nu-s împotriva lor, doar că nici în exces nu-s bune).

lacuri si se vad si ceva poteci dar cica e ”rezervatie”…

pe vantul ala nu aveam chef nici de poze, dar am zis: fie!

De pe vârf am fugit la vale. Vântul îmi bătea din față și la un moment dat chiar aveam senzația că dacă mă opresc brusc, mă ține el în aer. Am speriat un cuplu englez care mă priveau ca pe o scăpată din lesă – oh, da! așa și eram – și știu sigur că au fost mulți pași în care abia am prins următoarea piatră cu vârful încălțării, dar pur și simplu a fost o întâlnire pasională și dramatică între mine și alergarea montană care a trebuit să ardă ca un foc de paie și să consume tot, tot, tot.

Berea 

Coborârea a fost așa de plictisitoare, de lungă și de călduroasă încât n-am ce mai scrie despre ea doar că pe drum gândul unei beri la centrul de servicii al parcului mi-a dat ocoale așa de tare încât nu mai aveam răbdare. De ce bere? E ciudat, dar după atâta apă băută parcă n-o mai suportam, nici măcar rece, sucul mi se părea din start dulce și poate tocmai de aceea o bere amară, ușor acidulată (cu lămâie ar fi fost ideal pentru mine) părea să fie perfectă pentru sete și senzația de deshidratare pe care o aveam.

La baza traseului, la șosea, așteptăm autobuzul, mergem în centrul de servicii, comandăm bere sub privirile nu tocmai amicale ale unei tanti (de parcă eram la musulmani acasă și în Ramadan), berea avea o vacă pe etichetă și eram deja super curioasă să o studiez mai pe îndelete la masă, însă tanti zice pas! Ne toarnă bere în pahare (la mine a aruncat o rundă că i s-a părut că nu face destulă spumă) și cum paharele erau pline și în sticle de câte două degete ne zice: beți să mai facem loc în pahare, că nu e voie să vă dau sticlele! N-a sunat grozav, dar la cât de ruptă eram de oboseală n-am mai stat să despic firul în patru și-am băut. Evident, a urcat direct la mansardă și fiind și ușor cam tare (6% alcool) a produs niște relaxări instante pe-acolo prin neuroni.

bere canadiana

Vaca Nebună… ușor tulbure (bere canadiană)

Ne-a fost turnat și restul berii și-am ieșit afară pe terasă pentru o jumătate de oră de tolăneală pe-un scaun și privit la pereții de piatră ai văii fără să am vreo tresărire lăutrică, fără să-mi doresc una…

Final cu floră

12 Comentarii

  • Mă miram eu de ce vin atâția străini în Carpații noștri (sunt ei frumoși, dar parcă nu se compară cu mareția și masivitatea Alpilor). Păi la noi nu sunt nici un fel de reguli, pui cortul unde vrei (și unde poți, bineînțeles). Doar în Retezat ești cumva obligat să campezi în anumite locuri (deși chiar și acolo am văzut corturi și în alte zone). Nu mai zic de turmele de oi care se plimbă de colo colo (un neamț era chiar fascinat când le vedea). Acum, sincer să fiu, nici nu știu cum e mai bine – ca la ei cu atâtea reguli și regulamente (inclusiv interziceri) de parcă dispare farmecul ăla al mersului prin natura sălbatică sau ca pe la noi fără nici o regulă, dar și cu grămezi de mizerii. O cale de mijloc ar fi de preferat.
    Tocmai vruiam să zic că abia aștept impresii după o vacanță prin Munții Stâncoși, dar m-am uitat pe hartă…și mi-am dat seama cât de mare e de fapt țara asta (știam eu, dar nu conștientizam), dacă doar între Montreal și parcul ăsta sunt 470 km. Până în Stâncoși probabil v-ar trebui două vacanțe: una pentru parcurgerea drumului și cealaltă pentru munți :)

    • Regulile sunt bune cand sunt in cantitatea potrivita si adresate uniform. In Romania e firesc sa fie rezervatii, avem totusi o tara mica raportata la Canada de pilda, e firesc sa ai in Retezat un masiv intreg deschis drumetilor si o zona gen Caldarea Gemeni unde sa fie inchisa ca rezervatie si pe care trebuie sa fii chiar absurd sa n-o respecti. Cei care nu-si pun corturile in zonele anume gresesc pentru ca-i tare frumos sa fie muntele liber si ”cazarea” cu zgomotul ei aferent doar intr-o parte.

      Dar, in aceeasi Romanie sunt parcuri naturale unde se intra cu drujba sau cu pusca sau cu motorul de enduro, unde nu e nici intrare, dar nici paza.

      Revenind la Canada aici totul e cu doua fete, si daca vrei sa merg in salbaticie n-o poti face decat pe ape, exact asa deplasandu-se si bastinasii pe vremuri. Altfel, iti trebuie o maceta, o drujba eventual ca sa-ti faci singur poteca. Ca ei exagereaza cu unele parcuri, nu stiu sincer de ce o fac, cert e ca au o ditamai tara si o nevoie de control pe masura.

      Cat despre Stancosi Alex, am avut un ”soc” cand am privit mai atent harta; doar sa mergem cu avionul acolo, doar sa avem atata vacanta si buget, prea multi doar si daca…

      • Îți dau totală dreptate cu regulile. Și după ce am citit articolul ăsta m-am sucit cumva și clar sunt de acord cu cât mai multe reguli impuse și aplicate turiștilor și nu doar lor (reguli cât mai drastice cu putință). Singurul avantaj al munților noștri în fața altora din Europa era tocmai acea sălbăticie a naturii din unele masive, era faptul că încă mai avem zone montane cu păduri întinse (în ciuda tutror defrișărilor din ultimii ani). Dacă dispar și astea mă tem că nu mai putem face față unor Alpi, Dolomiți, Dinarici (de fapt tot Alpi și ei), Pirinei.

      • Am citit si eu Alex si te zgudui de nervi cand vezi cate rautate poate sa fie in Romania. Pentru ca sincer, astea sunt rautati, sunt “hai sa va arat cine sunt eu”, “hai sa va arat ca-s deasupra legii” etc.

        In Canada oamenii sunt educati si chiar si cei cu bani au niste valori (au super casa pe malul lacului si ghici ce, nu tu muzica la maxim!). In Romania cei cu bani, 99% parveniti, n-au nici o valoare, ci o singura idee: cum sa fac sa le arat “amaratilor” cine sunt!

        O sa se duca salbaticia usor-usor, iar autoritatile noastre sunt de toata jena. In Piatra Craiului se dau amenzi alpinistilor in loc sa se vanda permise si bilete, sa se faca educatie prin pliante si panouri, in loc sa se interzica celor cu drujba sau cu enduro sa intre in parc.

        In Bucegi dau cu artificii la Cruce cand se stie ca-s ursi, capre negre, chiar si lupi. Cine naiba a mai vazut asa ceva? Si culmea, pentru a se inagura un drum de acces…

        Eu sunt de parere ca ar trebui sa se inchida tot, sa n-ai voie decat pe jos, maxim cu bicicleta, dar stii cum e: o sa triumfe raul, intotdeauna o face.

  • Toate ca toate, dar cum sa produci o marca de bere numita “Vaca Nebuna”? Pana si mie care nu le am cu berea mi se pare strigator la cer.

  • Buna ideea cu fuga, dar ai grija ca e efortul creste exponential la deal.

    Mi-am facut si eu damblaua duminica – sa urc cat pot de repede un traseu de 45 minute (in 27). De “fugit” am fugit numai la vale (20 min), si numai acolo unde era panta si ma ducea gravitatia. Era fain sa trec pe langa restul turistilor ca o caprita. Si mai fain ca am scapat cu gleznele intregi. Doar de a doua zi, coborarea asta si-a cerut pretul si abia mai puteam sa merg de febra…de care am scapat tot cu ceva miscare apoi.

    Apropo de reguli … Drumul avea doua alternative… forestier de masini si pentru turisti-pietoni. Ce veneau pe drumul de pietoni … ATV-uri care ii umpleau de praf pe bietii mergatori pe picioare. Nu m-am putut abtine si i-am aratat primului din sir drumul forestier. S-a oprit, s-a dat jos pus pe harta. Am facut cu mana a lehamite si am plecat.

    • @Vali: daca nici eu nu stiu…
      Si chiar am subliniat faptul ca fuga e chestie de momente, e o rabufnire care consuma resursele la maxim si asta e si ideea, sa arzi ca un foc de paie special pentru senzatia de ardere.

      Inca mai faci ture pe “terenul tau de joaca”??! Se pare ca da. Ar trebui sa schimbi locul, sa schimbi abordarea. Te asigur ca o sa-ti placa. Iti sugerez Valea Cerbului-Omu. Lung, pentru o zi de vara dus-intors, urcarea multa si buna, coborare sa alergi cat vrei. O sa inveti multe despre dozarea efortului, despre tine.

      Atv-uri, enduro, jeep-uri… fac parte din nesimtirea nesimtitilor din tara asta. Fac ei ravagii in parcuri nationale, dar pe-o poteca la doua minute de statiune. Oamenii cu bani de la noi (nu neaparat cei mai bogati) nu au notiunea valorii, respectului etc., ei au o singura menire: sa ne arate noua cat de neputinciosi suntem, noi astia care mai credem in legi, in norme, in valorile bunului si frumosului.

      • In varianta de tura “clasica” in care ma joc, prin felul in care o abordez, sunt mereu la un pas de accidente – ligamente genunchi sau entorse glezna. Adica e un fel de “sprint”. Asa ca nu e safe decat undeva mai aproape de “civilizatie”. Pentru alt traseu trebuie sa stau mai “cuminte”; mai ales daca nu am pe cine sa ma ajute.
        Sunt patit: 2 km cu entorse de la stadion-acasa si coborari cu dureri in crestere de ligamente. Cu cat esti mai departe, cu atat e mai complicat.

        De multe ori am impresia ca si oamenii fara bani abia aateapta sa aiba ca sa faca exact la fel. Multi din nesimtitii cu bani au admiratori …

  • Regulile astea ale parcurilor naturale/nationale, cum le-o zice sunt si ele necesare uneori.
    Desi, daca stau sa ma gandesc, in tari precum Canada si nu numai, tari in care majoritatea oamenilor au un anume grad de civilizatie, ar putea chiar sa nu existe, pentru ca ele oricum s-ar respecta. Pe de alte parte in alte tari, asa ca Romania de exemplu, ele pot exista, ca exista oricum degeaba, majoritatea nerespectandu-le. Si nu ma refer aici la drumetul de rand, ci chiar la autoritati locale, tocmai ei, care ar trebui sa dea un exemplu. Am citit si eu despre soseaua din Bucegi, bariera distrusa si artificiile de la Cruce. Nu pot sa spun decat… ca e trist, groaznic de trist…

    In alta ordine de idei, sa va fie de bine drumetia, mi-a placut. Panorama de sus mi se pare foarte faina.

    • Asta e si oful meu Larisa, in tarile civilizate deja regulile sunt deseori in exces, iar in cele unde mai e de lucru, regulile sunt ignorate incepand cu autoritatile. Cu toate astea mai degraba risti tu ca simplu vinovat sa platesti amenzi pentru o nimica toata, iar cei care fac intr-adevar rau (firme, autoritati etc.) sa fie trecuti cu vederea…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *