Întâlnire cu mârlanul de serviciu

Numesc mârlanul de serviciu pe omul care atunci când are o zi proastă o strică și pe-a altora, pe omul care profită de autoritatea sau de avantajul temporar pe care i-l oferă serviciul său asupra nevoilor altora. Dacă omul în cauză mai e și prost crescut, întâlnirea cu mârlanul de serviciu poate fi una marcantă și nefastă prin consecințe. Ceea ce viața tocmai mi-a demonstrat este că nu poți evita la nesfârșit întâlnirea asta pentru că astfel de oameni sunt peste tot în lume inclusiv acolo unde sunt norme împotriva nepoliteții.

Discutând despre belele cu bunul meu prieten Radu am ajuns noi la concluzia că dacă la final rămâne o poveste epică atunci nu-i totul pierdut, că viața are și astfel de momente care o fac mai mult sau mai puțin interesantă. Eu aș adauga prin prisma recentelor întâmplări că oamenii implicați transformă belele într-o poveste epică sau nu, indiferent dacă finalul e unul fericit sau mai puțin fericit. Omul ca personaj pitoresc dă gust vieții, ne-Omul lasă doar un gust amar.

Să n-o mai lungesc și să trec la fapte cu toate că lăsând două zile să treacă s-au mai calmat multe din trăirile interioare și bine am făcut căci pentru descărcări emoționale există prietenii, iar pentru relatări cât mai echilibrate, blogul.

Mârlanul de serviciu, ca exemplu, e portarul de la spital care dintr-un exces de zel nu mai lasă pe nimeni să intre ca un veritabil cerber asta pentru că de trei zile nu mai fumează și e în sevraj, e tanti de la poștă care nu poate să te servească decent pentru că fi-su a luat patru în teză și e întoarsă pe dos, e trecătorul care-ți dă un brânci pe stradă și care dacă-l atenționezi începe și te-njură și te-amenință că-ți mai dă una doar pentru că el are doi metri pe înalt și unu pe lat, cu toate că acasă nevasta îl ține numai în bobârnace și lista poate continua la nesfârșit. Îi adaug acum, din Montreal, ca o dovadă a universalității acestui tip de personaj, un examinator auto, un negru francofon, un nepoliticos cu apucături grosolane dintr-o instituție de-altfel plină de afișe: nu tolerăm nepolitețea și violența.

Ora 9 a sosit, omul negru a venit și ca-n joc, unul dintre cei doi examinatori auto – cel negru, intra în sala de așteptare urmat îndeaproape de un indian costeliv ce comenta într-una. Vorbeau în franceză, repede și repezit, primul cu sictir, al doilea cu vădită nemulțumire. Negrul, cu dosarul sub braț, se face nevăzut după ce intră pe-o ușă cu acces permis doar personalului și indianul rămâne cu nasul lipit de afiș. Bombăne mai departe, iese și trântește ușa – pesemne a picat examenul. Pe scaunele celor care așteaptă să le vină rândul, inclusiv al meu, lumea e încordată. O tipă plânge că tocmai a luat examenul, dar a fost ”intens” și simte nevoia să se descarce după cum îi spune mamei ce o însoțește. Alta plânge de emoțiile de dinainte. Un tip e doua oară când merge la baie și se tot foiește. Nici mie nu-mi arde să sar într-un picior, dar mă ridic pentru că o ”daniela claudia” se aude de undeva din spatele meu. E negrul.

Începe să-mi vorbească în franceză, înțeleg primul ça va, dar mai încolo mai nimic pentru că franceza ”țărăneasca de Quebec” nu e pentru oricine. Când vede că nu cooperez mă întreabă anglais? și cam aici s-a terminat dialogul meu cu el, limbarița-i inițială încetând brusc. În momentul ăla am simțit și eu că nu-i a bună, căci expresiile umane se citesc dincolo de culoarea chipului. Am ajuns la mașină unde trebuia să montez o casetă pe plafon cu Examen de conduite. Chestia asta se face deschizând ușile din spate ca să prinzi chingile lungi ale casetei ca pe cureaua unui rucsac. Astfel că eu sunt pe-o parte a mașinii, el pe de alta, deschid ușa șoferului și pentru că mașina nu are închidere centralizată (ce oroare, nu??!) îmi trebuie câteva secunde să deschid manual fiecare ușă. Insul apucă să tragă de ușa din spate, trage cu așa putere că îi scapă degetele în aer și până să-i deschid îl aud pe un ton răstit ”open the door!” nicidecum urmat de te rog sau măcar de o scuză simbolică pentru care sunt atât de vestiți canadienii și în mod deosebit quebecoșii. Ăla a fost momentul doi când am înțeles cu cine am de-a face, un tip nervos, probabil enervat de indianul pe care-l picase, un tip care are o zi proastă și care întâmplător sau nu, are puterea să facă zile proaste și altora.

După ce îmi verifică luminile mașinii, ne așezăm în față, eu pe locul nefericitului, el pe locul mârlanului de serviciu. Îmi face instructajul și încep să aflu care este refrenul acestui examen: dacă ratezi un unghi mort, te pic, ai înțeles madam? dacă ratezi un stop te pic, ai înțeles madam? dacă nu te asiguri suficient, te pic și tot așa, iar eu puteam să trag încă de pe atunci concluzia firească: o să pici indiferent pentru că am o zi proastă, pentru că pot să te pic, pentru că sunt un funcționar de care azi depinzi. Nici nu știu dacă mai are rost să povestesc mai departe cursul evenimentelor. Conduceam cu o țață în dreapta nemulțumită de nimic, când cu ton milităresc, când cu ton înalt și pițigăiat și care la fiecare două-trei minute îmi amintea că… mă pică. N-am avut nici o șansă, știu bine asta acum, nu spun că aș satisface pe deplin ca șofer exigența unui examinator intransigent, dar nici nu sunt de picat. La un moment dat când mi-a zis că m-am asigurat DOAR de trei ori, iar când am făcut-o de patru ori că m-am asigurat PREA MULT am avut convingerea că mârlanul de serviciu e în apogeul poziției sale avantajoase. Am avut un gând să-i spun: ”dacă ai fi un pasager obișnuit te-aș da jos, mă lași să conduc sau ce?”, dar n-am avut tupeu și acesta e marele meu regret.

Am ajuns la final în parcare, pe o fișă mi-a mâzgâlit niște greșeli fără să-mi dea însă punctajul așa cum ar fi trebuit, mi-a mormăit că eu o să iau permisul altă dată (ce noutate!) și a coborât nu înainte să-mi spună, pe același ton de ”culcat soldat, cinșpe flotări!”, să nu uit să desfac caseta de pe mașină și s-o duc înăuntru. Îl aud apoi cum își drege sonor gâtul și scuipă flegma pe-acolo printre mașini. Nu m-a scârbit atât fapta căci anii de femeie în București, în România m-au făcut imună la scuipați (atât ca auz, dar și ca atenție pe unde pășesc, rahații de câine și flegmele fiind o constantă a trotuarului), cât m-a scârbit gestul și întâlnirea nefericită a acestui mârlan. Aș fi spus că e doar mârlan de serviciu, că a fost o zi mai grea și pentru el, că na, fiecare om are o latură umană a greșelii, dar prin ultimul lui gest mi-a demonstrat contrariul.

Cele șase luni de valabilitate ale permisului meu românesc expirau în aceeași zi, astfel că aveam să mai conduc spre casă 25km și să parchez mașina și să închei pentru o vreme capitolul auto. O absurditate dacă stai bine să te gândești, dar acesta e sistemul, unul care merge uns căci picatul examenului auto e o obișnuință, una care cotizează la greu, sălile de așteptare fiind pline mereu, iar programarea unui examen făcându-se în medie o dată la două luni. Consecințele asupra șederii noastre aici mi-au amărât de-a dreptul sufletul și fiind așa de afectată n-am mai fost pe fază să depun măcar reclamație. O greșeală poate, dar sunt om și mi-o asum. Când asta se întâmplă în România te aștepți întrucâtva, ești în gardă, dar când se întâmplă într-o țară unde se face tam-tam despre niște valori, impactul nu e ușor de suportat. Sistemele astea pline de reguli dau o putere extraordinară indivizilor care ajung să lucreze la implementarea și supervizarea lor. Pune-l șef pe om și o să vezi cu adevărat cine e, și nu trebuie să fie șef pentru a-și da în petec, ci să aibă o formă de autoritate în fața altuia.

Sub ochii omului negru ce se urca în mașina viitorului examinat, m-am urcat la volan și-am plecat mai departe în ale mele. Statistic vorbind – eu mai degrabă cred în statistică decât în ghinion/noroc – sper că tocmai mi-am consumat șansa întâlnirii mârlanului de serviciu. Mi-a stricat ziua, mi-a stricat și următoarele 45 de zile și nici n-am învățat nimic față de ceea ce știam în plus legat de oameni.

Legat de șoferie, va veni și ziua când voi lua permisul, știu că-l merit și asta nu din aroganța că vaai! eu-s șoferul ăl mai tare! ci din faptul că știu unde greșesc când greșesc, că mereu e loc de învățat mai mult și că atâta vreme cât mă îngrozesc inepțiile de genul ”am condus printr-un sat cu o sută la oră” pe care am citit-o de curând de la un șofer de top, sunt  mai întâi de toate om.

ca de final 🙂