E vineri și M merge după ore la o colegă de clasă, E. Deși aici copiii merg singuri de la școală acasă, iar E e de încredere, iau în calcul că e vorba de un traseu nou plus o neatenție recentă a lui M la traversarea străzii și hotărăsc să le însoțesc o vreme. Numai bine să-i preiau și ghiozdanul fie-mii, care e foarte ușor și aproape gol, dar e mare.
Burnițează și sunt patru grade, astfel că imediat observ că M nu are căciula pe cap, șuvițele ieșind de pe sub glugă. O întreb și-mi spune că a pus-o în rucsac, ca să nu o uite la E. Bun argumentul, adresa e aproape, n-are sens să insist. Ne apropiem de casa colegei și e momentul să le las să meargă singure, lucru pe care abia îl așteaptă, vizibil, nu e nevoie să fie adolescente ca să se bucure că scapă de părinți (și au abia șapte ani).
Din intersecție le petrec cu privirea și, după ce ele mă verifică că-s departe, dau să plec, apoi îmi vine ideea să le fac o poză, să imortalizez momentul a două fetițe prietene pe care le așteaptă câteva ore de joacă. Și până să-mi pornească camera, până să fac zoom, aproape sincron, ambele își împing glugile pe spate, ba chiar M își răsfiră și părul.
Mi s-a părut atât de familiară această „apucătură”, atât de copilăroasă, dar și de nemuritoare, încât nu m-am simțit ofensată că au mimat nevoia de a purta gluga în prezența mea, știind că e bine să o poarte, dar că le „stă mai bine părul” fără.
Nu-mi amintesc un episod anume din copilărie sau adolescență, dar sigur am făcut ceva de genul și nu o dată! Mai ales când plecam la disco sau la hore (ehee, ce-s astea, maică?!?) și trebuia să mă îmbrac ca de biserică. Iar bunica, ce tocmai a fost zilele acestea pe la noi, fix asta-mi povestea, cum ieșea pe ușă într-un anume fel și apoi mai ajusta ținuta, după cum era moda. Nu aveam șapte ani ca ele, dar tot un act de „zis ca mama, făcut ca noi” este, pe care e interesant să-l privești obiectiv și să realizezi că oricât de diferite ar fi generațiile, și sunt!, apucăturile se perpetuează și se adaptează indiferent de granițe și origini (E fiind jumătate italiancă, jumătate englezoaică, iar M româncă, ambele într-un mediu elvețian).
Dar da, urmează o discuție. Musai la momentul potrivit.
Vai ce drăguț! Şi ce bine că priveşti întâmplarea asta din unghiul potrivit!
Recunosc că am fost surprinsă că apucăturile adolescenței se manifestă așa devreme, dar în același timp, momentul a avut o candoare mai puternică decât impulsul de a reacționa ca o mamă.
Și chiar fac eforturi de a cicăli mai puțin, de a pune preț pe ce e cu adevărat important, plus că aș vrea ca ea să fie mai călită ca mine, să știe să spună Nu, să-și manifeste dorințele, să-i dau câteva opțiuni egale din care să aleagă fără a cauza efecte neplăcute.
În mare, încerc să fiu mereu pregătită cu o căciulă pentru ea pe care să o ceară singură când îi e frig decât să o „alerg” cu căciula și să devin o mamă… agasantă. Nu e ușor, dar sunt mai mari șansele de reușită 🙂
Fix acum cateva minute a iesit D din casa : merge in drumetie cu grupul de la antrenament, la zapada.
Si pe masura ce il ajutam sa se imbrace i-am explicat cum sa puna manusile, cum sa fie parazapada peste ghetute. Deodata ma uit la el care mormaia incetisor „da…daaa” si observ cum isi dadea ochii peste cap a paguba.
Posibil sa vina pe jumatate ud si cu zapada in cizmulite… 🙂
Insa apoi mi-am amintit de mine copil, care stateam afara cu cizmele pline de apa de la zapada, cu hainele ude pe mine ca nu aveam pe atunci costume de ski si manusi impermeabile…
Preferam sa stau uda si sa ma joc cu copiii decat sa merg sa ma schimb pt ca…ma vedea mama si nu ma mai lasa sa ies, ma punea sa stau langa soba pt ca „ai stat destul afara si te-ai udat toata”. Ceea ce era adevarat insa noi doua nu aveam aceeasi perspectiva pe atunci.
Dar n-a venit cam repede etapa asta??! Știu că au deja șapte ani, dar la șase încă nu aveau acest „update” 😀
Oh, ce amintiri mi-ai trezit, și noi la țară tot așa, stăteam în toate alea ude la săniuș sau altă joacă și vedeam acasă doar când eram chemați expres pentru masă sau treburi. Tocmai ca să nu fim depistați și consemnați lângă sobă în timp ce alții încă „se chirăiau” pe deal, ce ciudă putea fi mai mare??!
De aceea mi-am și propus să mai notez din momentele curente, că se succed tot mai rapid și e evident că se uită…
Si mie mi se pare cam repede…insa ori sunt ei o generatie mai grabita, ori nu-mi amintesc eu clar ce faceam si cum eram la 7 ani…
In orice caz, e clar ca timpul petrecut cu ei e pretios, cresc atat de repede si e fascinant sa urmaresti ce modificari apar la fiecare etapa. 🙂
Cred că „maturizarea” lor e mai precoce – totuși au acces la o altă societate cu totul față de a noastră de acum 30 de ani. Noi eram „ascultători” de voie, de nevoie.
Etapa asta îmi place parcă cel mai mult de până acum și, deși are provocările ei, e interesant să vezi ce le trece prin cap, cum văd și descriu ei lucrurile, cum încep să aibă primele prietenii mai solide. Probabil o să urmeze cea în care or să ne spună tot mai puține despre orice – bine, și acum M povestește doar când are ea chef 😀
Foarte frumos scris. M-am întors în copilărie. 🙂
Adevărul e că alături de copii mai putem copilări o dată, măcar fragmente, sau cel puțin reaminti 🙂