România – strugurii-s buni, timpu-i acru

De la cules via la rupt încălțările prin zăpadă, de la gări ruginite la mall-uri prea parfumate, de la privit pe geam cum plouă dușmănos la serile cu prietenii, de la alergări pline de povești la trasul transpirat de bagaje, am văzut și făcut de toate. Două săptămâni de România sunt despre timpul transformat în elastic: am tras de el și am înghesuit cât de multe momente am putut. Uneori nu mi-a ieșit, nu mă pun cu cicloanele, dar strugurii n-au lipsit. Ei au îndulcit ceea ce întrerupătoarele au întristat.

La câteva zile după plecare încă pipăi pereții în locul greșit. Nimeresc întrerupătorul de parcă ar fi o rană care doare prea larg în juru-i. Nu am realizat cât de străină sunt de casa în care locuiesc și cât de înstrăinată de casa în care am locuit până când am vrut să aprind lumina. Apoi, ca un făcut, parcă fiecare cameră mi-a sucit mințile. Mai puțin cele de la țară, acolo au rămas de când lumea. La Brașov însă, m-au tulburat din prima până în ultima zi întrerupătoarele. Ori prea jos, ori prea sus, ori în cu totul alt loc. La altcineva acasă le cauți cu privirea, nu bâjbâi, la tine acasă instinctul întinde mâna, apoi sufletul bâjbâie: ce naiba se-ntâmplă?!?

🍇

🛬 Sfârșit de septembrie. Aterizăm la Craiova că s-a deschis rută nouă din Memmingen. Adică direct la vară-mea și la verișorii Mirunei. Ne culcăm târziu în noapte, ei patru, noi două – ca pe vremuri; ce poate fi mai fain decât să ducem mai departe legătura noastră?!?

🚃 Plecăm la Tehomir cu trenul de Turceni. Călătoria de o oră pare prea lungă dar ne așteaptă o pisică nouă, Luna, și strugurii de cules. Miruna are vacanță (așa e când începi școala la mijloc de august), eu lucrez jumătate din perioadă, noroc că se poate de acasă, oriunde ar însemna acest acasă.

La Gorj timpul nu stă în loc, seceta nu împiedică arboretul să cuprindă dealurile și să ascundă poienile. Nu mai sunt animale pe câmp, doar vecina Tanța mai are vaci și mama cumpără de la ea lapte și brânză pentru noi.

Majoritatea oamenilor stau fiecare la el acasă, doar la bar e mereu gălăgie, dar nu găsești un om să-l chemi la muncă. Toată lumea are deja bani.

Din prima zi, Miruna face febră, dar mai nou e farmacie în comună (nu-s peste tot?!?) și procur nesperat de repede siropurile necesare. Toanele ei sunt contracarate de prezența pisicii Luna care o face pe Miruna să stea incredibil de cuminte cu orele, adică să nu ceară tableta.

Serile sunt răcoroase, facem focul în sobă, ba chiar și peste zi lucrez mai bine cu ajutorul a patru surcele.

Miercuri am prima zi de concediu și culegem via. E soare, mă bucur de el din vârful scării, parcă știam că e ultimul buchet de raze înaintea ploilor. Mă mai bucură și faptul că am reușit să fac și treabă cu ai mei, nu doar să mănânc mult și să-i cicălesc cu ce-ar trebui să facă, dar nu mai au tragere…

Mănânc struguri de toate felurile și din toate grădinile. Sunt cei mai buni, au aroma aceea pe care oricât o cauți în strugurii pretențioși, nu o vei găsi. E gustul naturii înainte de a fi potențată pentru mărime, culoare, aromă, rezistență în timp. Mănânc și-mi salvez pe papile amintirea lor căci nici o tarabă nu-i va vinde pe undeva. Sunt struguri care „se strică” de-s duși de acasă, sunt pentru cei care stau sub halângă…

Nu știu când trec cinci zile. Plouă atât de înverșunat încât mă hotărăsc să pornim spre București după-amiază, evitând o trezire la cinci a doua zi. Măcar acolo e rost de văzut cu prietenii. Asta dacă trecem cu bine de lungul drum, cele minim cinci-șase ore cu cfr-ul fiind o piatră de încercare pentru răbdarea Mirunei…

🚃 ciu-ciu!

…

La București, plouă. Vinerea se dovedește a vijeliei și străzile se acoperă cu apă și crengi rupte. Nu aranjez nici o întâlnire, fiind zi lucrătoare. În apartament la bunica e răcoare, unde-i soba?!? nu e…

Sâmbătă, prognoza anulează planurile de mers la munte cu prietenii. A nins, e vânt, frig etc. Mi-am dorit… prea mult. Reușesc să mă văd cu Cristi la o alergare în jurul Lacului Morii (10km cu febră musculară de la cules) și la o cafea cu Raluca. Lucrurile se schimbă în bine și-n București, doar că încet.

…

🚃 În drum spre Brașov și eu și Miruna ne testăm reciproc răbdarea: vrem la noi acasă! Chiar dacă plouă, măcar să ne uităm pe geam la peisajul atât de drag din Răcădău.

Petrecem seara cu prietenii, cu jocuri, pizza și conversații parțiale. Greu de făcut planuri și de dus cap-coadă o discuție. Prietenii pun la cale ziua de duminică: Mike cu copiii la un loc de joacă indoor, iar eu cu Radu la alergare prin Postăvaru. Dacă tot nu a fost să fie tura pe munte… Apreciez înmiit ajutorul lor.

🏃🏽‍♂️🏃🏽‍♀️

E duminică. Fără să am multe așteptări, ne pornim spre Postăvaru. Prognoza arată un pic de soare, dar cine știe. Încă mi-e ciudă că nu s-a aliniat tura cu prietenii, sâmbăta s-a dovedit acceptabilă.

Traseul e unul foarte drag mie, cu plecare de la bloc din Valea Cetății, urcat pe Kermen, continuat pe Crucur, apoi pe pârtia Sulinar până sus pe Vârful Postăvaru. De acolo la vale spre Cabana Postăvaru și tot spre Poiană până la Carieră de unde urmăm potecile spre La Băncuță cu revenire în Răcădău: 24.5km, 1400m+, 4h cu tot cu pauze (strava).

Pornim printr-o pădure de vară târzie, unde totul e încă verde. Abia mă târăsc după Radu, dar avem multe de vorbit, astfel că trebuie să țin pasul dacă vreau să iau parte la conversație (sic!).

Potecile sunt frumoase ca dintotdeauna și amintiri de tot felul răzbat neanunțate, la fel cum și un vânt rece mă sperie: dacă continuă să fie așa de frig, ne întoarcem! gândesc.

Apare zăpada, apar crengile rupte, doborâturile de vânt sau de neaua grea de octombrie. Mai apare și câte-o rază de soare, frigul dispare treptat. Parcă și alergarea e mai cu spor, mi s-or fi încălzit articulațiile…

Zăpada e tot mai mare și peisajul mai frumos. Discuțiile continuă până ieșim în Sulinar. E soare, e ceva ceață, dar nu destulă, spre vârf pare deschidere. Dacă se vede ceva, atunci e musai să urcăm, chiar dacă amândoi suntem cu energia pe terminate (fără apă sau mâncare la noi, cât să și țină!).

Urcarea pe vârf merge bine, nu e foarte multă lume, iar vremea pare neașteptat de bună pentru toți cei care suntem pe sus. Mă simt tare norocoasă…

La cabană luăm prăjituri, ceai, cola, refacem energia și repornim la vale. Mi se pare tare lungă revenirea în Răcădău, dar cum am terminat discuțiile personale și le-am început pe cele despre România, potecile se scurg sub tălpi de parcă am fi pe roți. Ajungem la bloc, doar cât să mă schimb pe fugă, căci trebuie să plecăm iară!

🥾

Mike și copiii ne așteaptă în Schei. Facem schimbul, ea pleacă cu bicicleta, noi urcăm la Belvedere, să vedem raliul. Drumeția e scurtă, dar abruptă, însă dorința de a vedea super mașini e suficientă. Deși băieții se declară cei mai interesați, Miruna mea urcă „turbo” de parcă n-ar fi venit de la trambuline și alte țopăieli.

Nu am mai fost spectator până acum la așa ceva, dar o dată în viață merge. Am prins jumătate din prima rundă, dar e mai fain când mașinile coboară în coloană pentru o a doua urcare și atunci le poți vedea în voie. Altfel, zgomot și noxe.

Copiii au fost încântați, au dat note mașinilor (frumusețe, viteză, zgomot), mai puțin pe final când pauzele datorate mașinilor stricate s-au îndesit și ne-am plictisit/înfrigurat. Am hotărât să revenim în oraș, adică să alergăm spre covrigii de la Luca 🙂

🌧️

Ultimele două zile de concediu mi le petrec privind cu ciudă ploaia de toamnă (ciclonul Barbara n-o trecut munții…). Desigur, se găsesc lucruri de făcut pe lângă chestiile administrative: mers la cinema sau trei ore la Muzeul de Științe din Brașov (recomand, mai ales pentru cum omul sființește locul, respectiv hala).

Zilele în care lucrez sunt totuși pe modul ”ploaia ajută concentrării”, însă și eu și Miruna începem să realizăm că e posibil să plecăm din Brașov fără să urcăm pe Tâmpa. „Tradiția noastră” – una la care ținem…

Oricât ar ploua, serile sunt cu prietenii, în deplasare sau la noi acasă. Miruna are parte de copii, iar eu de conversații care să mai întregească tabloul lui „ce-am mai făcut”.

🏃🏽‍♀️🏃🏽‍♀️🏃🏽‍♀️

Vineri, ultima zi în Brașov, începe devreme, pe întuneric. Urc Treptele lui Gabony cu Mike și Paula, spre un răsărit care nu se va arăta, dar vremea e bună și pământul zvântat. Mă declar mulțumită cu alergarea noastră, mi-era dor de poteci și de petrecut timpul cu prietenele fără să auzim mami! mami! stereo…

☼

Vineri e și ziua plecării, ziua în care las casa în ordine. Curățenie, agitație, împachetat. Unele întrerupătoare se încăpățânează să mă întristeze…

Soarele dă semne să se arate și nu putem pleca fără măcar o tură prin centru. Știu că e un tur de forță, că oboseala e adunată și insomniile ultimelor zile mă ajung din urmă, dar mai știu și că sufletul cere și-mi va mulțumi ulterior.

Avem parte de soarele mult dorit, iar clipa când stau pe bancă cu ochii închiși lângă fântână e terapie curată…

🚃

Drumul spre București se dovedește aglomerat și neliniștit, am mereu senzația că am uitat ceva. Posibila tura de sâmbătă pică și ea. N-a fost să fie de data asta. Mirunei însă i-a surâs norocul, orele de joacă cu verișoara vor fi neprețuite.

…

✈️ Plec din România cu atâtea imagini haotice în minte că nu pot să decid dacă e de bine sau de rău – clar, nu te poți plictisi!

Kendama peste tot, la toți copiii și adolescenții, habar n-aveam că e o așa mare modă! În Elveția n-a dat semne… Mai puține ecrane, mai multă coordonare.

Șoferii de Uber/Bolt dar și aproape toți ceilalți mă conving de fiecare dată că închirierea unei mașini nu e o idee bună. Rămân la tren. Să aud că „80 nu e viteză mare” pentru un drum limitat la 50 e ceva absolut normal, eu sunt speriata de bombe.

Mall-ul bucureștean nu se dezminte: plin ochi, plin de prețuri extrem de mari, parfumat de te sufoci. Totul e pe cât de scump, pe atât de lipsit de calitate, pe aceasta chiar trebuie să o cauți ca în carul cu fân…

Pe Lacul Morii sunt atâtea păsări și zona verde are atâta potențial că efectiv „țipă” după îngrijire și apreciere. Mult, mult mai curat ca oricând, mai mult ca sigur includ turul lacului în lucrurile de făcut acasă.

Biletul de autobuz e 3 lei la București, 5 lei la Brașov, ambele pentru 90 de minute pe orice rută. Pomană la capitală, unde pensionarii au gratuitate absolută: oricând, oricât (nu-s contra, sunt de partea celor care merg la muncă/școală).

Ura se vede și pe chipuri, nu doar pe rețelele sociale, dar e clar că pornește de la prea mult scroll pe telefoane – toate generațiile, să ne înțelegem! Se trăiește mai bine ca oricând în România, dar oamenii nu mai realizează, nu le mai ajunge, cumpărând compulsiv pentru a umple golurile (fără educație, fără hobby-uri, sensul vieții e fala?!?). Mai mult scroll, și mai multă nefericire…

Rahova e mai curată ca niciodată, dar la bulevard: farmacie, păcănele, butic, farmacie, pariuri, bancă, farmacie…

La magazinele mici încă se găsesc produse locale, încă se fac plăcinte nu doar se coc congelatele. N-am văzut tarabă cu chinezării la târgul de weekend din Piața Sfatului.

…

Cu mențiunea că multe poze, mai ales cele cu oameni, le țin pentru mine, închei cu una veselă, de sezon (sic!):