meet the sun
Mi-am apăsat buzele peste tricou simțindu-i spatele mic și slab. M-am ridicat puțin cât să-mi mut buzele spre omoplatul drept și-am bănuit că-i place. În lungul coastelor mi-am plimbat buzele îngânându-i „e și asta un fel de masaj… uite cum îți sorb durerea și, după ce voi pleca, o suflu afară, vrei?”.
A dat din cap adăugând „nu pe partea aia mă doare”.
Din comoditate am scris în ultimele luni mai mult pe pagina de facebook decât aici pe blog (mai puțin jurnalele de munte, ele-s sfinte). În drum spre și de la serviciu „butonez” – cele trei mijloace de transport și/sau oboseala (și/sau îmbulzeala) nu-mi permit ocupații legate, consistente precum cititul. Apreciez facebook-ul pentru ceea ce este, un mod de relaxare, un mod de informare, un mod de comunicare, dar am hotărât să-mi aduc cuvintele acasă. Voi continua să fac cum îmi e mai comod, ca mai apoi să arhivez aici.
Pentru unii dintre voi aceste rânduri sunt cunoscute, iar pentru cei care n-au facebook vor fi ca o avalanșă de stări și momente.
Așa se face că întâlnirile cu oameni multicolori, momentele multicolore se imprimă în memoria mea ca niște mâini calde între care mă pot refugia oricând, le pot săruta, mi le pot pune pe creștet sau pe pântec, arcui peste umăr sau în jurul coastelor.
Trăim la capătul unor scări și în spatele unei uși pentru care schimbăm uneori cheile, decorul, orașul, chiar și țara. Dar visăm, iubim, scriem la aceeași adresă. Tot ce căutăm prin lume, tot ce supraviețuiește împachetării-despachetării, tot ce ne spunem în clipa plecării-revenirii, tot ce nu putem sacrifica când totul e de vânzare, e acasă al nostru, acela interior, cel mai de preț, dar fără de chirie sau rată.
Cu cât ți-s dragi mai mulți oameni, cu atât mai multe doruri ai.
Cu unii ți-e drag să vorbești, cu alții să râzi, să te privești, să bei, să colinzi munții, să împarți mâncarea. În lipsa oamenilor dragi toate aceste lucruri iți par fără conținut, le faci, dar nu le simți, le faci monoton și banal așa cum evoluția societății te modelează pe calapodul rutinei.
Cu cât ai mai mulți oameni dragi în viața ta cu atât împarți mai mult.
Lumea în care trăim ar vrea să fim cât mai egoiști, să umblăm în bule care să ne țină departe de contactul real cu ceilalți. De-aceea e mai ușor să fim cine vrem să fim în spatele unui monitor decât privindu-ne în ochi. Nu e de condamnat, fiecare dintre noi caută o cale de contact. Însingurarea nu e nativă, dar poate fi, cu ajutor extern, dobândită.
***
De ce-am scris aceste lucruri duminica? Puteam opta pentru ceva vesel că doar e week-end și e ziua odihnei. Păi tocmai de aceea. E ziua în care lenevim trupul și mintea și ne hrănim sufletul.