E atât de multă dorință de trăire intensă, atâta alergare încât uneori îmi țin pașii în loc ca pe niște cai răzvrătiți, îi strunesc și îmi spun: iată!
Și nu e nimic de văzut. Nu deocamdată, răbdare! Cum să-i ceri ochiului să deslușească cele prezente și așezate când el e adaptat fugii??!
Vezi cum în secunda ta de căutare alții se opresc în mirare: oare ce vede ea? oare ce e acolo? Și tu știi că nu e nimic altceva decât o clipă de prezență, o pauză. Iar ei își închipuie că e totuși ceva, că au trecut și n-au văzut… Îndoiala se înființează în ei, poate chiar se prelungește preț de câteva întoarceri de cap.
Oamenii… oamenii sunt fascinanți când nu știu asta. Când nu-și gratulează prezența. Apoi bravează, se impun personalitatea, controlul, rolul…
Când spun culori mă gândesc la pajiști înflorite nicidecum la oameni. Mă inspiră tot ce e firav pe lumea asta, firav dar prezent. E ca și cum ar fi cel dintâi semn dintre semne că oamenii nu știu prea bine după ce fel de putere aleargă robiți. Așa se face că întâlnirile cu oameni multicolori, momentele multicolore se imprimă în memoria mea ca niște mâini calde între care mă pot refugia oricând, le pot săruta, mi le pot pune pe creștet sau pe pântec, arcui peste umăr sau în jurul coastelor.
O îmbrățișare anonimă la Roma, un vânzător de pixuri cu glas de părinte, o femeie care îmi vorbește într-un limbă numai a ei doar pentru că o ascult, un copil mare căruia îi zâmbesc conspirativ, o bătrână măruntă cu pași mărunți ajutată de un baston acoperit cu fluturi ce mă descoperă și îmi salută ochii, un câine alergând nebun după o mașină în care cineva drag lui îl vrea abandonând la fiecare nouă intersecție și multe alte clipe despre care știu că există doar pentru că în fuga zilelor și-a locurilor am căpătat obiceiul de-a fi acel om oprit.
Poezia acestei întâmplări pe care a trebuit s-o scriu și nu s-o povestesc e aceea că din fericire m-am dezmeticit destul de târziu cât să mă las sorbită de clipă, dar destul de devreme cât s-o mai prind pe bătrâna cu pași mărunți ce o fi existând doar pentru a trece pe când eu cercetam o statuie rece de Icar gol, ca ea să-mi amintească că până și viețile în culori au nevoie de un sprijin, unul făcut anume din fluturi firavi ce sprijină puternic chiar dacă aparent singura menire a lor e de a zbura.
Oamenii sunt fascinați. Punct.
Și putem să nu mai scriem nimic, dar continuăm, căci unii oameni au ceva în ei care-i împinge să exprime și să se exprime. Ai ales să exprimi, iar eu mă bucur, ”poezia acelei întâmplări pe care a trebuit s-o scrii.”
Da dragă Dunia, ceva împinge la exprimare, ceva care nu ține cont de forma ci pur și simplu vrea o formă. Și după cum bine ai observat, am ținut să scriu și nu să povestesc, îmi e foarte dor să scriu însă perioada de povestit și-a pus amprenta ei, și-a impus exercițiul.
Ne spui ce inseamna culoarea pentru tine.Din pacate de multe ori traim o viata in tonuri de gri, nu-i asa?
Tocmai pentru ca stiu cum sunt nuantele de gri imi ingadui intalniri multicolore 🙂
Dar sa fiu sincera, nici n-as putea altfel, asa sunt eu: un cautator de culoare.
A cauta culoarea in viata o tinta noastra a tuturor. A stii sa o gasesti insa e o adevarata arta.
Cred ca arta e cand stii sa o gasesti… mai des, cand dezvolti un simt anume pentru ea. Altfel, tot un alergator ramai, unul care trece cand si cand linia de sosire.
Nu pot sa nu observ coloritul doamnei si culoarea celor doi domni din capatul strazii. Nu pot sa trec peste fatul ca o persoana atat de in varsta poarta rochie si dresuri fine. Imi pare rau ca nu pot sa ii vad si expresia fetei. M-ai lasat sa imi folosesc imaginatia.
O captura deosebita!
Daca ma crezi Corina, i-am facut o poza de departe, cand venea spre mine, dar asta pentru ca a „intrat” in cadru. De cum am vazut-o nu m-am putut opri din observat cum trecea ea pe langa statuia aia (o sa apara intr-o postare viitoare)… oricum alaturarea unui om batran, dar colorat si Icar a fost ca o revelatie. Atunci ea a ridicat putin privirea din mersul maruntel si rapid si am vazut doar ochii negri – avea si un pic de machiaj, dar nu-ti imagina ceva strident, cred ca rujul tern sau lipsa lui m-au facut sa observ doar ochii, doar ochii cu care parca mi-a zambit fara sa percep zambetul din muschii fetei. Apoi a dat din cap ca si cum ar saluta un vecin, o cunostinta si a trecut mai departe. Si astfel fotografia mea a venit abia dupa 🙂
Si da, intr-un oras destul de colorat, cu deja cateva grade cu plus, ea trecea ca o primavara 🙂
Acest articol trebuie sa-l citesc si sa-l recitesc si iar sa-l recitesc de nenumarate ori. De fiecare data voi descoperi ceva nou care ma va surprinde.
Oare care dintre noi doua va fi in castig – tu, cea care ai observat si care ai reusit sa scrii aceasta intamplare atat de profund sau eu care de fiecare data voi descoperi acele subtilitati punctate de tine care imi vor aduce fericirea in suflet.
Cred ca amandoua in felul nostru diferit de a percepe fericirea trebuie sa ne consideram castigatoare.
Multumesc
Si eu cand imi amintesc intamplarea descopar noi intelesuri. Atunci eram ocupata sa absorb ceea ce acum se revarsa…
Oricum, fa acest experiment: cand mergi pe strada opreste-te in loc fara sa ai un motiv anume, fara sa astepti pe cineva, opreste-te si observa ca si cum atunci ai vedea totul pentru prima oara, ca si cum ai vrea sa descoperi ceva ce stii ca ar putea fi acolo, nu stii ce inca.
Starea asta e diferita mult de asteptarea obisnuita, chiar si de una in care fotografiezi si cauti unghiul potrivit, e diferita pentru ca n-are miza ci doar libertate de contemplare.
Eu iti multumesc pentru ca, in drumul tau, te-ai oprit si aici 🙂
Minunate clipe, trecem asa de usor pe langa ele, nebagate in seama se irosesc. Micile detalii mari.
Si cand n-avem treaba ne grabim…