Aprilie a murit.
Nu ma privi, ma sting
ma urlu-n mine, ma resping
Las cercul sa ma-nchida-n mine
Aprilie-a murit.
Asteapta-ma-n Aprilie!
Nu ma privi, ma sting
ma urlu-n mine, ma resping
Las cercul sa ma-nchida-n mine
Aprilie-a murit.
Asteapta-ma-n Aprilie!
Traieste prea putin pentru cat de mult ar trebui s-o faca. Inofensiv, cu picioruse moi si catifelate este simbolul unei primaveri ajunse la maturitate. Moartea lui e urata (se zbate pana la ultima suflare intors pe spate nemaiputand sa revina la pozitia care sa-i permita sa zboare) si poate de-asta ma impresioneaza atat de mult. Mi-amintesc ca odata, sub un ulm- unul dintre copacii lui preferati, erau cativa zeci ce se zbateau astfel. Mi s-a parut ca vad un cimitir viu si oricat incercam sa-i intorc pe piciorusele lor faceau cativa pasi ametiti prin iarba si iarasi se intorceau la agonia lor. I-am lasat acolo intelegand ca probabil ei sunt fericiti: au asigurat viitorul si existenta lor si-a implinit rostul.
Maine, adica AZI deja, plec spre locul meu cu verdeata, catre bucatica mea de cer, plec inauntrul inimii mele! Bucurati-va pentru mine caci eu ma voi bucura!
Sa scriu despre cuvintele care imbraca omul, despre privirea care imbraca sufletul, despre simtirea care te inalta dincolo de strazile pietruite pe care pasii te poarta – unii singuri, altii nesiguri?
Intri si tragi usa dupa tine,
tragi perdeaua,
cobori oblonul
si
zavorat
dincolo de pereti
descoperi
ca toate cheile
sunt in tine.
Cine are nevoie de ferestre
cand sufletul se furiseaza afara
prin cel mai tainic
nevazut
ungher.
Cine are nevoie de trepte
cand aripile se deschid
inainte de-a atinge pamantul
Ah, si norii acestia
ce se tot aduna grei
si singuri
aprinsi de soarele
din apus.
Si doar norii acestia
iti vor ploua cararile
si din noroi
visul ascuns.