Muntele acesta se cere urcat fie doar și pentru numele ușor de reținut. Fiind vizavi de orașul Chur, l-am văzut de multe ori din mașină – de fapt, se poate vedea și de-acasă dacă atmosfera e clară și dioptria rezonabilă, astfel că era pe lista „de făcut într-o vară”.
Creasta e cu siguranță memorabilă, dar urcarea continuă de 2200m+ alături de o coborâre „în cap” pot întrece orice așteptare și trece tura în rândul celor care se fac o dată-n viață. Nu știu dacă mi-am învățat lecția, de-a NU lungi un traseu de dragul de-a nu mă întoarce pe același drum, însă pentru o vreme o să-mi ascult mai atent intuiția…
- Vineri, 8 august 2025, Alpii Glarus
- Traseu: Haldenstein (550m) – vârful Haldesteiner Calanda (2805m) – Untervaz (570m)
- Date: 25km, 2300m+, strava, 5h în mișcare, 7h cu totul (poze, vaci, orientare)
- Hike pe urcare, alergare pe coborâre (mai bine făceam invers…)
Am pornit la ora 12 în traseu din motive rezonabile: am lăsat-o pe Miruna la tăbăra de vară, iar cu trenul am făcut aproape o oră jumătate. Dar că am pierdut timp învârtindu-mă prin mica localitate Haldenstein să-mi iau apă și mâncare, nimerind într-un magazinaș sătesc rupt din filme, a fost și acesta un semn al lentorii zilei.
Calanda – urcarea
Cald și foarte cald, iar prin pădure umbra nu compensa umiditatea de după trei săptămâni de ploi… De la început am văzut că nu merge alergatul la deal, indiferent de înclinația drumului/potecii. Efectiv, nu trăgea motorul. Cum nu eram la antrenament, ci la o tură pe munte, m-am împăcat repede cu ritmul de drumeție rapidă.
Astfel am avut timp să mă bucur de vegetația ușor diferită, pesemne în zona Chur e o climă mai caldă, care se simte de la prezența pinilor la varietatea de garofițe și alte plante ce cresc pe stânci.
Urcam, urcam, nădușită toată și mă gândeam că printr-o astfel de pădure ar putea crește Orhideea fantomă (Epipogium aphyllum). Nu știu de ce, n-ar fi fost prima oară când flerul îmi spune „uită-te după floarea x”. Așa am găsit și Papucul Doamnei cu câțiva ani în urmă.
E inutil să spun câtă bucurie, curiozitate, uimire și apreciere poate omul simți în fața unei mici plăntuțe, e drept, nu oricare, ci una rară sau foarte rară. Stai și te uiți și te simți cel mai norocos de pe pământ. Iar asta nu pot înțelege decât căutătorii, cei care rabdă și așteaptă momentul perfect al întâlnirii, fără să meargă la „punct fix”, pe calea ușoară.
La o ridicare ușoară a mușchiului din jur, am observat că mai avea o surioară ce n-a apucat să răzbească. Pentru o plantă fără clorofilă nu-i așa grav, mi-am zis… Am semi acoperit-o la loc și mi-am văzut de drum.
După această întâlnire, moralul era mult mai ridicat, astfel că ieșirea prin poienițe însorite nu m-a moleșit de tot, ci m-a revigorat. Ritmul a devenit bun, iar dacă nu erau niște tufe incredibile de zmeură, m-ar fi ținut până sus. Dar nu, nu puteam trece ignorând fructele roz și mari, aproape cât cele de cultură, iar tufișurile se țineau lanț pe lângă potecă…
Și uite-așa am ieșit de tot în golul alpin și m-am apropiat de Cabana Calanda, unde părea să fie destul de multă animație. Munții din jur începeau să se vadă impresionant, iar cerul fără nori și vizibilitatea mărită au fost incredibile (după atâtea ploi, apreciază omul altfel…)
Îmi cam terminasem apa și până pe vârf mai era mult sau foarte mult, căci nu mi se alegea exact pe unde ar fi traseul și care e exact vârful – harta îmi arăta că se merge destul de mult pe o creastă stâncoasă.
Am oprit la cabană, dar să iau apă a părut mai complicat decât comanda unei ciorbe, ar fi trebuit să stau la masă deși eu o turnam direct în flask și… plecam. Până la urmă m-au trimis la un robinet, deși cerusem apă cu bani, dar în fine, mi-am văzut de drum cu toate că am pierdut vreun sfert de oră de stat în soare și uitat la ceilalți. Așa am putut observa că mulți urcă cu bicicletele electrice până aici, căci e drept, drumuri sunt.
De la cabană se poate considera că începe urcarea finală, pe care eu o văd din mai multe părți, fiecare cu farmecul ei. Căldarea cu marmote unde am avut și o conversație cu un localnic – în elvețiană, se înțelege, dar și omul vorbea într-un fel care mă dezinhiba.
Apoi etapa cu poteca săpată în stâncă, pe care urcaseră recent vacile și era ceva demn de sucit gleznele: balegă pe calcar, super combinație! Nu prea înțeleg nici de ce atâta efort să croiești o așa potecă doar ca să pască vacile pe o pășune foarte înclinată la 2500m, dar e clar că oamenii de prin aceste locuri au fost dintotdeauna extrem de harnici și altceva n-a fost de făcut pe-aici…
Etapa pe iarbă, poteca urcând pe marginea superioară a căldării, pe unde e și gardul electric ce separă vacile de cădere. Înclinația se accentuează continuu și nu e de mirare că acolo unde nici iarba nu mai poate crește, începe pietrișul și simți uneori nevoia de mers în patru. Deja mă gândeam cu groază la coborârea ce va fi tot pe aici…
Măcar aici nu se mai simțea umiditatea intensă, iar câte-un vânticel făcea efortul plăcut. Motivație aveam, de ce să mint, chiar eram curioasă cum arată peisajul pe creastă, din moment ce devenea tot mai stâncos. Mulți coborau, dar mai erau câțiva răspândiți pe diverse puncte de pe culme, semn că sunt și poteci nemarcate, nu doar amatori de construit momâi din pietre, ceva foarte la modă pe-aici.
Am ajuns într-o șa unde venea și traseul albastru (dificil) dinspre Vattis și de-acolo… spre vârf. Pe aici poteca e când vizibilă, când lipsește, fiecare urmează semnele și-și alege cum vrea pașii pe lespezi de tot felul. Sunt câteva pasaje expuse, dar cu atenție, nimic de speriat. Însă dacă se vine prea devreme în iunie-iulie și e încă zăpadă, ar putea fi de netrecut.
Până la urmă mi s-a arătat și vârful, un punct terminus al crestei, că mai încolo nu mai ai unde merge, marcat de două cruci și o cutie de scris memorii. Fiind singură, am făcut o pauză de vreun sfert de oră, având un sentiment liniștitor, de parcă ajunsesem deja la destinație.
Când să plec, a mai apărut un tip care urcase dinspre Vattis și care făcea un fel de circuit, drumeție și bicicletă electrică, o idee foarte bună care te scapă de multă diferență de nivel din zona subalpină. Am mai schimbat impresii și-am plecat mai departe, că știam câtă coborâre mă așteaptă…
La vale… vai de picioare
Așa cum bănuisem, a fost mai ușor să urc. Dar cu bețe și fără rucsac mare, am trecut repejor de coborârea pe care restul drumeților întâlniți coborau înfrânat și greoi. M-am întâlnit și cu un cuplu și o tipă solitară ce sigur dormeau sus, la cât de mari le erau rucsacii și cât de negrăbiți urcau. Erau cel puțin două-trei locuri de cort „amenajate” pentru un apus și-un răsărit în exclusivitate.
După ce s-a terminat pietrișul, a urmat coborârea pe iarbă, apoi cea pe pietre cu balegă. Ce să mă mai poată surprinde?!? Mi-a trecut prin cap să nu cobor pe unde-am venit și să o lungesc spre Untervaz, o localitate care dacă are stație de autobuz, sigur mă scoate-n lume.
Primul răspuns al minții a fost să nu, că nu cunosc zona, că nu are sens să o lungesc, peisajul fiind pe același versant, deci nu mult diferit. Dar vanitatea a învins, și-a găsit motive…
Am tăiat pășunea pe de-a dreptul, că tot nu-mi doream nimic de la cabană, pe niște pante înclinate, dar totuși, nu stâncoase și am intersectat traseul ce apărea pe hartă. Toate bune până aici, dacă după o mică culme nu ar fi apărut un platou plin de vaci.
Și cum era deja vreo patru după-amiază, sătule de stat toată ziua la păscut și fiind și ora mulsului aproape, majoritatea bovinelor erau neliniștite, puse în mișcare. Când m-au văzut, s-au pus pe stat în expectativă, să vină la mine sau nu. Parcă așteptau să le dau un semn, dar care?!?
Pe lângă prima turmă am trecut mai liniștită, dar la cea de-a doua a fost de-ajuns să se pornească o vacă, că s-au urnit toate. Și cum mai erau și vaci cu viței, chiar nu aveam chef de apropieri prea intime. Am mers pe lângă gardul electric, ca în caz de ceva să trec pe sub el pe partea cealaltă, unde pășteau niște cai, dar măcar acelora le eram indiferentă.
La un moment dat mi-am dat seama că pierd și poteca, ce urca pe versantul opus, astfel că m-am pus pe așteptat: să se plictisească vacile. Și a durat ceva, dar până la urmă, aia mai curajoasă s-a dat păgubașă și apoi, treptat, și restul. Când am fost sigură că mă ignoră, am fugit spre potecă, pe câmp, prin balegi jucate în iarbă nămoloasă – minunat!
Cu următoarele turme am avut noroc că eu eram mai sus, ele mai jos și m-au urmărit doar cu privirea, le-o fi fost lene…. Am pierdut mult timp cu turmele, nu mai zic că și poteca era „jucată”, rar am putut alerga ușor. Să fi fost și acesta un semn pentru ce va urma?!?
Până la urmă am ieșit la un forestier și chiar m-am bucurat că există drumuri pe munte. Picioarele aveau nevoie de un pic de o suprafață normală, să-și revină. Am găsit și o stână cu frigider de la care mi-am luat un Shorley, sucul de mere acidulat care-mi pică tare bine la turele montane (costa 4Fr, dar am pus 5 în cutiuța metalică cu toată recunoștința).
Și cum mă gândeam că de aici începe pădurea și cam asta mi-a fost tura, intuiția a încercat să mă mai salveze încă o dată spunându-mi să țin drumul forestier. Mai lung, dar drum, știu picioarele ce să facă cu ochii închiși. Valea se vedea încă foarte jos, minim 1000m- de coborât. Dar cum să nu merg eu pe traseul marcat?!?
Așa că o nouă aventură a început. Prima parte, o curbă de nivel lungă și plăcută în felul ei, dacă nu ar fi fost neumblată, cu buruieni înalte cât mine, mustind adesea de apă pe care nu o puteam vedea. După vreo jumătate de oră eram cam pe la aceeași altitudine, plină de resturi de plante și pământ, ușor julită și cătrănită: cine o fi fost cu ideea să descopăr locuri noi??!
M-am bucurat de intersecția ieșită în cale, dar și de începutul noii poteci care cobora direct. Părea curată, mai bine conturată, ținând o muchie. Pentru o scurtă vreme, lucrurile au stat bine, dar apoi, a devenit tot mai înclinată și cu iarbă tot mai mare. Un profil ca de pârtie de schi.
Spre deosebire de curba de nivel, „poteca” cea prea directă se pierdea cu totul, marcajul fiind cu niște stâlpi scunzi de lemn, de 50-60cm, care, după cum aveam să descopăr până la final, majoritatea erau căzuți sau pur și simplu năpădiți de vegetație. Vopseaua nu era veche, dar ideea clar nerentabilă pentru un asemenea teren.
Genul de „potecă” pe care au mers maxim doi oameni: cel care a marcat și cu mine. Și mai mereu drept la vale, fără serpentine, fie că erau copaci sau poienițe. Chiar și când am traversat un mic cătun am făcut-o de-a dreptul și sincer, i-am bănuit pe oamenii de acolo de culcarea intenționată a stâlpișorilor. Mult prea ciudată situația… (erau ceva mașini, ceva mișcare, dar nu genul de cătun cu animale, dovadă că toată natura din jur era neatinsă, nu iarbă păscută sau cosită sau garduri etc.)
În fine, mi-am văzut de ale mele, mai mereu cu harta să nu ies de pe traiectorie, dar efectiv îmi plângeau picioarele, le-aș fi luat în cârcă dacă se putea, și le-am necăjit atât de tare, că încă mă trec fiori amintindu-mi… Iar cele cinci zile de febră musculară intensă, urmate de oboseală generală, au descris negreșit impactul.
Să ajung la drumuri, la șosea, a fost ca o eliberare. Eram extenuată de privit în jos, de atenția continuă să nu calc strâmb prin iarbă, șoldurile mă dureau de atâta mers înfrânat, ce să mai, parcă nu-mi mai reușea pășitul normal.
Am ajuns în stație ca să descopăr că autobuzul trecuse de trei minute și următorul era peste o jumătate de oră. Efectiv nu-mi mai trecuse prin cap să verific orarul, că poate grăbeam pasul, deși nu știu dacă ar fi fost posibil… Aia e, mi-am zis, am intrat în curtea bisericii, că se auzea o apă curgând și m-am spălat puțin la cișmeaua de acolo.
Drumul spre casă a fost lung, legături nu prea bune, că deh, am vrut eu în necunoscutul Untervaz, dar măcar nu mă mai simțeam dărâmată. Chiar m-am bucurat timpuriu, că uite ce mi-am revenit. Și când am coborât din ultimul tren tot nu aveam semnele clasice de înțepeneală, iar energia fizică și mentală erau la cote suspect de mari. Dar de-a doua zi…
