meet the sun
A trebuit să ajung în Germania, Balingen, ca să pot scrie despre un lucru care m-a mâhnit de multă vreme încoace şi despre care mereu am amânat a scrie, dar uite că m-a stârnit o realitate nu neapărat crudă prin adevărul ei, ci mişelească prin lipsa crasă a românului de auto-apreciere…
toamna înseamnă struguri printre frunze arămii, trandafiri trişti, tufănici vesele sau oameni ce-şi încheie socotelile cu vara; toamna mai poate însemna roade coapte strânse laolaltă de toate formele şi mărimile, dar şi miracole de prun înflorit, contraste ce ne pun pe gânduri sau pilda unor flori pe care anotimpul rece şi bruma nu le opresc să înflorească până la ultimul boboc şi peste toate, dar nu ultimul, timpul ce ne priveşte din colţul său prăfuit de pod, unde lutul capătă încă forme rotunde şi amintiri ale oamenilor ce nu mai sunt…
Ca un veritabil loc de pelerinaj, cimitirul satului nu îmi dă deloc fiori cum aţi putea crede, ci îmi oferă preţ de câteva clipe o breşă în timp.
La noi în sat era un obicei să se scoată prima oară în an vitele la păscut în ziua de Paşti. Iarba apuca să crească cât de cât, iar noi aveam o distracţie pe post de ocupaţie într-una din zilele de peste an când eram scutiţi de… treburi. Cu toţii aproape mergeam la grajd, o ţesălam pe Stela, o dezlegam de la iesle şi porneam spre deal prin livadă. Ăi bătrâni rămâneau aici, la vorbă, noi o mânam pe Stela mai departe. Ea s-ar fi oprit la păscut oriunde, cred că mirosul ierbii o droga de-a dreptul, dar noi voiam să ajungem cât mai departe. Să vedem satul de sus. Cam aşa.
In locul copilariei mele teribil de zburdalnice, in locul adolescentei mele pline de singuratate si framantari, pe pamantul pe care am alergat desculta de atatea ori si in care se odihnesc pentru totdeauna bunii mei, in mijlocul acelei bucati de rai eu am fost Musafirul. Acasa nu te poti simti asa!