Cararile din Aprilie

Cel putin o data in viata ne-am plans sau ne-am resemnat spunand: casa mea nu e Acasa. Am facut asta de prea multe ori pana sa ajung sa inteleg unde e Acasa al meu. Am pornit de la ideea ca ar fi acolo unde mi-e inima. Dar n-a fost asa! Apoi am zis ca e acolo unde mi-s amintirile cele mai dragi, unde sufletul meu se impaca pentru cateva clipe cu mine insumi. Dar n-a fost asa! Am plecat acasa cu cateva zile in urma si am constatat ca eram musafir. In locul copilariei mele teribil de zburdalnice, in locul adolescentei mele pline de singuratate si framantari, pe pamantul pe care am alergat desculta de atatea ori si in care se odihnesc pentru totdeauna bunii mei, in mijlocul acelei bucati de rai eu am fost Musafirul. Acasa nu te poti simti asa! 

Intorcandu-ma, priveam campia verde si nesafarsita pe geamurile unui tren ce parca se desprinsese de pe sine si alerga cu mine ducandu-ma cum am vrut dintotdeauna: doar Departe. Priveam si m-a lovit un gand, negandit – ca ma intorc Acasa. Poate ca peretii acestia nu sunt ai mei, poate ca orasul acesta e unul nebun si detestat de-atata mizerie, dar e Acasa al meu. Nu-mi iubesc Locul, dar e al meu. Si el s-a pricopsit cu mine.

Strabunicul meu a fost bucurestean si cred ca e timpul sa-i cunosc mormantul. Poate ca sangele apa nu se face si poate ca nu noi ne alegem locul in care sa fim Acasa, ci el ne alege pe noi. Imi amintesc cand am fost intrebata unde vreau sa merg la facultate si am raspuns fara sa ma gandesc prea mult: Bucuresti! Eu care de-abia iesisem pana in capitala de judet si asta pentru ca ma straduisem inadins pe la cate olimpiade putusem. Eu care imi imaginasem blocuri si strazi fara sa le vad, iar despre Universitate nu auzisem decat ca e grea. Dar am vrut aici, am vrut Departele, am auzit chemarea inainte ca ea sa ma rosteasca.

Nu ma intelegeti gresit, m-am simtit incredibil de bine in satucul meu T si am facut si cele 1000 de poze promise (doar cardul de memorie m-a putut limita 😀 ). Pentru ca sunt prea multe si pentru ca mi-s dragi ca lumina ochilor caci pentru mine fiecare e o bucatica din mine, din amintirile mele, din sufletul meu, le-am grupat pe tot felul de categorii: carari, copaci, flori, gaze, animale, apa, papadii si voi incheia cu vederi de sus. 

Voi incepe plimbandu-va putin. O sa va urc si o sa va cobor de data aceasta nu pe strazi si bulevarde, ci doar pe simplele CARARI…

urcand,

potecile de nisip,

din cand in cand privind inapoi,

si iar urcand,

am ajuns in padurea scaldata de lumina si infiorata de ciripituri vesele,

apoi am urmat drumul culmii,

si m-am intors ca sa privesc de sus valea,

urmand drumul de sub nuci,

coborand agale spre sat,

din ce in ce mai aproape,

iar drumurile se sfarsesc si ele cumva,

spre fantana de sub nuci, 

din cand in cand, poduri,

in drumul de la cimitir spre casa.