Ca un veritabil loc de pelerinaj, cimitirul satului nu îmi dă deloc fiori cum aţi putea crede, ci îmi oferă preţ de câteva clipe o breşă în timp.
Aici, nu se schimbă niciodată nimic, deşi cruci noi, coroane noi, pământ proaspăt bătătorit ar spune altceva.
Aici, e mereu linişte şi doar păsările pădurii fac frunzele să tresară. Ale nucului, ale tufelor de liliac, ale bradului înalt şi singuratic lângă rădăcina căruia se odihnesc bunii şi străbunii mei.
Aici, florile cresc de cele mai multe ori şi nesădite şi rezistă căldurii şi secetei fiecărei veri. Pământul e humos, dar umbrit.
Aici, femeile satului vin în fiecare duminică la tămâiat, măcar una, iar sărăcia şi greul nu le împiedică să pună lumânări şi la alte morminte decât ale neamurilor.
Aici, oamenii se ştiu unii pe alţii şi nu îşi calcă pe morminte.
culoare, tăcere şi senin în locul unde… nu este durere, nici întristare, nici suspin.
Este foarte bine sa nu ne uitam radacinile. Sa ne amintim cu drag de cei apropiati care nu mai sunt printre noi. Felicitari pentru postare, Claudia!
intotdeauna am simtit ceva metafizic si linistitor in cimitir. pentru mine nu este un loc al tristetii ci mai degraba un loc sfant, mai sfant chiar decat biserica. Biserica este doar o cladire goala, aici pamantul si atmosfera este incarcata de sufletele celor care au fost
Anul trecut pe vremea asta, cand Mara avea 3 luni, plimbarea cu caruciorul numara si traversarea cimitirului. Afli acolo o tacere inflorita.