meet the sun
Cobor în viteză căci las în urmă ochii aproape înlăcrimați ai unei mame și nu-s destule scări pentru cât îmi vine în frământare fugi. Pe aceleași scări un copil aproape târât de mâna mamei se încăpățânează să se țină de balustradă. Îl privesc din curgerea mea în lungul peretelui, ne privim reciproc, înțeleg din ochii lui soiul de disperare pe care eu o controlez atât de bine când mă agăț de balustradele mele interioare. Și nici el nu dă drumul balustradei sale.
Prin casă spațiul gol mă învăluie generos de parcă pereții ar fi undeva departe (și tot acolo sunt și caloriferele probabil). E 5:39 dimineața, ora Montrealului, e prima noapte în Montreal după cele douăzeci și opt de nopți dormite pe continentul-acasă Europa, aproape mereu în alt pat, altă cameră, altă casă, dar mereu înconjurată de oameni dragi și de locuri dragi dincolo de pereți și ferestre.
M-am trezit în această dimineață ca o leneșă de carieră, am lenevit cu orele deschizând în răstimpuri ochii pentru a vedea cum mai e afară și am prins geana albastră de ziuă, apoi copacii înroșiți de răsărit, apoi așezarea cuminte a cerului peste copacii înmuguriți încă. Pentru mine privitul afară dimineața nu e doar o luare de puls, e un puls.
Iarnă. Oraș. Răsărit de soare cu dinți.
Întâmplător trezită devreme fotografiez întâmplător.
La geamul meu mărgele aurii decorate cu blocuri.
Se dă cu aspiratorul în firmă, ferestrele sunt larg deschise. Mă apuc de treabă. Mi-e dor de munte. Mă gândeam azi în metrou, pe când abia respiram în mijlocul puhoiului, că între doi munţi nu mai e timp să iubeşti…
aşa scriam târziu aseară
gândindu-mă mai mult la rime
și recitind aș corecta…
De câteva dimineţi încoace mă simt binecuvântată
de ritualul aerului rece ce mă cuibăreşte şi mai mult sub pătură, dar care mă trezeşte în cel mai plăcut mod
de şirul norilor vestitori de toamnă
de răsăritul soarelui ce abia se vesteşte
Azi n-am mai rezistat şi am făcut o poză. Chiar de la nivelul pernei…