Viață de copac
Viață de copac de primăvara până iarna, cu ninsori și ploi, cu flori și păsări.
Se servește cu muzică și povestioară.
Viață de copac de primăvara până iarna, cu ninsori și ploi, cu flori și păsări.
Se servește cu muzică și povestioară.
Următoarea poveste este reală, personajele sunt fictive, morala… chestie de gust.
Când copacului au început să-i dea fructele în pârg au venit Moțatele. Una, două, trei, apoi tot stolul. Colorate, frumoase, gălăgioase și… harnice. Culegeau bob cu bob, unul în gușă, unul scăpa din cioc – victimă colaterală a hapsânei culegeri. Fructele, încă verzi, necoapte nu mai păreau să aibă nici o șansă. Conștiente de avuția pe care o luaseră în primire, stăteau cu rândul de gardă. Nouă mâncau, una scruta împrejurimile. Doar când arșița miezului de zi cobora peste copac frumoasele Moțate se odihneau cu toatele ascunse printre crengi. Un fel de siestă. Seara cântau și plecau în zboruri de recunoaștere. Nu erau multe, vreo zece, însă aveau un randament fantastic căci fructele se împuținau văzând cu ochii și doar câteva au mai apucat să prindă roșeață. Fatală culoare, atunci au apărut celelalte păsări, Negrele.
Sunt cel mai frumos din pădurea aceasta! exclamă el parafrazând versul auzit odată demult la doi tineri ce-i stăteau la umbră şi ascultau o cutiuţă cu antenă. Eram cel mai înalt, lăstărişul abia de-mi gâdila glezna. Se făcea mereu popas la umbra mea. Părinţii boemi, copiii… cam zgomotoşi. Ce mă mai scuipau când se jucau de-a ascunsul! Pădurea a tot crescut în jurul meu de-atunci! Un car îmi râcâie neostenit la rădăcină, va avea ceva de lucru că nu-s de azi, de ieri pe pământ. Dar şi el are familie mare!
Sunt clipe când, involuntar
ridicat la buze nu-mi lasă nici-un strop
golul din pahar.