Sunt clipe când, involuntar
ridicat la buze nu-mi lasă nici-un strop
golul din pahar.
Suflet nebun
ce vrei ocean într-un pahar
când îţi aşez oceanul împrejur?!!
Şi nu e linişte-n tăcere
când nerăspunsul ca un val
îmi saltă umerii a mal.
Şi tac.
Dau mâna prinsă şi din vise-o parte
merg însetată,
dar MERG tot mai departe!
Cu cât aud mai mult
cioburi sub talpă
cu-atât mă adâncesc
în albia secată…
servus…
frumos de tot gîndul ăsta al tăcerii care să ne permită ascultarea cioburilor de sub talpă…
toate cele bune!
Stau si ma gandesc la copacul din poza, despre cum probabil pe vremea cand bunicii nostrii erau tineri o samanta s-a ratacit pe o culme in mijlocul unei pajisti pustii. Despre lupta din primii ani si despre fratele lui ce a crescut cativa metri mai sus.
Despre oamenii locului care s-au perindat in opinci pe poteca ce trece aproape de el, la 3 generatii de ciobani care s-au odihnit la un moment dat sau altul la umbra lui.
Despre iernile grele de demult, la ce viscol poate sa bata acolo. La toti drumetii care s-au perindat si l-au pozat.
Ma gandesc si la faptul ca va fi acolo si mult dupa ce noi nu vom mai fi, mai mare si mai puternic si va privi cu tristete cum oamenii locului se vor imputina. El va ramane tot sub Arjana intinzandu-si crengile spre rasarit.
Si totusi pentru o clipa intr-o dupamasa de primavara drumurile ni s-au intalnit.