Păsările

Următoarea poveste este reală, personajele sunt fictive, morala… chestie de gust.

Când copacului au început să-i dea fructele în pârg au venit Moțatele. Una, două, trei, apoi tot stolul. Colorate, frumoase, gălăgioase și… harnice. Culegeau bob cu bob, unul în gușă, unul scăpa din cioc – victimă colaterală a hapsânei culegeri. Fructele, încă verzi, necoapte nu mai păreau să aibă nici o șansă. Conștiente de avuția pe care o luaseră în primire, stăteau cu rândul de gardă. Nouă mâncau, una scruta împrejurimile. Doar când arșița miezului de zi cobora peste copac frumoasele Moțate se odihneau cu toatele ascunse printre crengi. Un fel de siestă. Seara cântau și plecau în zboruri de recunoaștere. Nu erau multe, vreo zece, însă aveau un randament fantastic căci fructele se împuținau văzând cu ochii și doar câteva au mai apucat să prindă roșeață. Fatală culoare, atunci au apărut celelalte păsări, Negrele.

Ceva mai mari ca Moțatele, dar și cu stol mai numeros și mai instruit, au pus în aplicare o tactică de asalt destul de ingenioasă. Au înconjurat copacul și sistematic s-au apropiat tot mai mult. La început furau un fruct, apoi au luat în stăpânire o creangă. Au urmat bătălii trei zile și trei nopți, iar Negrele, mai multe și mai puternice au învins. Moțatele și-au luat zborul și nu au mai fost văzute de-atunci.

Copacul număra pierderi tot mai mari, fructele se înjumătățiseră, mare parte din ele fiind însă pe jos… Negrele, cu tot alaiul lor fluierător și-au instalat tabăra temporară și au continuat ospățul și risipa. În alte câteva zile copacul era gol, pustiu, frunzele parcă îmbătrâniseră peste noapte și doar câte un fruct mai amintea că fusese o dată, roditor. Și atunci au venit ele, Micuțele.

Mici, banale, fără prea multă culoare și fără un cântec ieșit din comun, Micuțele și-au găsit aici liniștea. Nu se pot lupta cu suratele lor din alte specii pentru a mânca, se mulțumesc cu fructele căzute pe jos și cu insectele găsite pe sub scoarța copacului sau prin frunzișul lui. Copacul nu mai e de-acum o miză, nu mai oferă nimic înafara unui cămin, unui loc uitat de păsările invadatoare, avide de hrană, de cucerirea instinctivă a vreunui teritoriu, fie el și temporar.

Micuțele sunt fericite și până la toamnă vor fi în siguranță. Pe cât de insignifiante sunt, pe atât de liniștite par. Statul în gardă al Moțatelor sau agitația Negrelor e o amintire contrastantă. E drept că viața primelor pare, cel puțin de la balcon, mult mai interesantă. E drept că Micuțele se mulțumesc cu puțin. Și e drept că nimeni nu se gândește la copacul-gazdă, terenul de joacă, de viață și de moarte, de pace și de război, a cărui rodire deplină așteaptă optimist un nou capitol: la anu’.