26 iulie 2014; eu și Vali; Valea Jepilor – Caraiman – Babele – Piatra Arsă – Jepii Mari
După începutul de ianuarie cu patru zile minunate în Cernei-Mehedinți, dorul de Carpați a început să-și ridice, piatră cu piatră, propriul munte. Ce poți face? mă întrebam și pe nerăsuflate răspundeam, să mergi înspre el chiar dacă asta presupune mai întâi așteptarea sau privitul de foarte departe încât orizontul să te mintă în jocul norilor că are într-adevăr creastă… Din Montreal Carpații mei, adică munții aceștia frumoși ce m-au cucerit iremediabil, apăreau cu siguranță la orizontul tot mai calm al minții ce știa c-o să-i revadă spre disperarea sufletului aflat cu ochii pe ceas.
Zborul cu oarece peripeții și primirea călduroasă a prietenilor mei (cu pâine și sare e puțin spus) m-au ținut în priză suficient cât să îmi stea gândul la o tură de-o zi într-o primă zi a revenirii în România. Din toată gașca doar Vali s-a nimerit să-mi cânte în strună însă știu că deseori e suficient ca unul dintre noi să reprezinte tot ce însemnăm la un loc.
Cu toată oboseala mi-am pregătit rucsacul alergând de colo până colo prin căsuța mea în care tot ce contează își găsește loc. Îmi era dor de ea, de senzația de acasă, de mirosul ei (e drept, cam închis), de toate amintirile frumoase pe care în doar patru ani mi le-a dăruit pe îndelete. Am mers la somn cu o stare de „nimic nu s-a schimbat”.
Somnul meu s-a împiedicat în efectul schimbării de fus orar și pe la trei jumătate dimineața m-am trezit. Nu-mi venea să cred, dar am profitat de zorii pe care îi prind destul de rar. Am ascultat ciripitul vrăbiilor, guguștiucii și soarele a găsit de cuviință să răsară frumos și neîntinat de vreun nor în rotundul lui portocaliu.
Apoi discuții românești în taxi (cu poftă l-am iscodit pe șoferul dornic de tot felul de dezvăluiri), gară, Vali, covrigi, tresăriri la auzul românei din jur, tren, povestim una alta, Bucegii la orizont, gară din nou, Bușteni și în oboseala mea ușor isterizată de energia nejustificată începeam să pricep: sunt la munte!
Prognoza arăta într-un nor-fel, dar ce mai conta??! nu voiam o tură măreață ci doar o zi pe munte iar planul suna ceva de genul: urcare rapidă pe platou pe Valea Jepilor sau „Jepii Mici” și acolo sus în funcție de vreme ne rămânea de ales varianta de coborâre. Aveam și harta la mine pe care am descoperit-o cu drag în cutia cu hărți și nu mai puteam s-o las acasă. Am fost de multe ori în Bucegi, dar tot mi-s dragi și orice revedere a unor „trasee clasice” precum Jepii e din start plină de amintiri vechi și de cele pe cale să se producă.
Nu voi descrie traseul, ce poate fi descris când te uiți la tot ce în jur, iarbă, pietre, rădăcini, brazi, pereți, flori, gâze și toate ți se par pe măsura lungii așteptări de parcă muntele îți transmite cu tot dinadinsul: nimic nu s-a schimbat nici aici. Mie așa mi-a zis și mi-a zis să vă spun și vouă 🙂
Urcușul a scos parțial energia aia suspectă din mine, tibiile și gambele ardeau (de luni bune n-am mai urcat atât!), respirația gâfâia, amănunte desigur, starea de spirit era de-a dreptul insensibilă la toate acestea! Prin Vali am simțit toți pinguinii aproape, prin munte m-am simțit cu adevărat Acasă.
Vremea nu doar că a fost plăcută, dar florile în care dădeai cu nasul la tot pasul (la propriu căci se răsfirau ghirlande peste potecă), m-au înnebunit cu totul – se pare că precipitațiile bogate de anul ăsta au întrunit condițiile maxim admise pentru o grădină botanică în toată cinstea, un motiv în plus să mă simt răsplătită din plin. Pentru ce anume nu știu, dar m-am bucurat ca un copil-om și ca un om-copil și poate fie doar de-asta.
Ajunși la Cabana Caraiman am băut un ceai (bun, bun! din ochi îl sorbeai, dar cu buzele și mai și!) și am privit cum norii se adunau pe deasupra platoului. Mi-au revenit miraculos puterile după licoarea magică, pardon, ceaiul lăptos de fructe la care deja… tânjesc.
Să-i dăm spre Babele, a zis Vali, vedem acolo, iar acolo, aflați la încă un ceai, norii și tunetele ne-au convins că Omu rămâne pe altădată. Eu una îmi primisem tura pe munte, Carpații mă primiseră frumos, nu-mi doream mai mult, aici contribuind cu siguranță și oboseala acumulată în ultimele zile în exact ordinea asta: alergarea 33 pentru 33, drumul acasă de 18 ore fără somn și cu ceva stres, trei ore de somn în patul meu, iar acum munte.
Am continuat așadar spre partea cu cei mai puțini nori negri la orizont: Piatra Arsă, Jepii Mari. Era deja cam frig, cam aglomerat însă lucrul ăsta m-a bucurat întrucâtva: e bine ca oamenii să vină pe munte, azi cu mașina, mâine poate exclusiv pe poteci urcându-l căci pentru iubitorii de exclusivitate se vor găsi mereu locuri – e drept că platoul Bucegilor mi s-a părut extrem de fad în comparație cu vegetația abundentă și variată a Văii Jepilor și chiar m-am bucurat când am început coborârea și ne-am retras din lărgimea câmpului la îngustimea potecii și tovărășia jnepenilor sau a zadei (latricei) – v-am tot zis că mi-e tare drag copacul ăsta, nu?!
Am coborât ceva mai sportiv la un ritm la care să-mi aduc aminte cum e „s-o dai la vale” cu toate că genunchii mei protestau puțin, însă de-acum încolo ar face bine să-și amintească pentru că altfel o să mă străduiesc intens 🙂
Stropii de ploaie abia au atins pădurea de deasupra noastră cât să ne amintească că am decis bine și am avut și un noroc pe sufletul omului de-am scăpat nepotopiți – cumva ne pregătisem noi și pentru potop, dar nu cât să cobim în voie, ci mai pe ocolite 🙂
Bușteni, porumb copt, gară, bere cu lămâie, tren și cfr-ul mi-a bruscat vreo două ațipiri pe care oricum le chinuia scaunul. Am ajuns acasă frântă cu măsură (un tur de forță cu Omu-Valea Cerbului și potopul aferent ar fi fost mult prea mult pentru condițiile date). Nici că-mi doream altceva de la această scurtă izbucnire în munte pe care cursul evenimentelor (mai puțin controlabile) a lăsat-o să fie, e drept, cu un mic brânci din partea mea. Somnul a venit fără mofturi și n-a mai avut ideea năstrușnică cu trezirea la trei noaptea – șase i-a fost mai pe plac 🙂
Desigur, mulțumesc Vali, mulțumesc pinguini – știu că m-ați însoțit în felul vostru, ați fost acolo și sunteți aici.
p.s. În linii mari:
– acasă totul e neschimbat, acasă e bine
– acasă mă simt… eu
– Canada îmi pare deja un episod îndepărtat (vai vai vai)
– nu există reacomodare, ci doar dezvățul amuzant al unor obiceiuri (ca apăsat clanța răsucind-o ca pe mânerele americane rotunde)
– or mai fi și altele, dar e târziu și somnul s-a prins că nu mai contează fusul orar, doar chemarea patului 🙂
Buna Claudia,
Bine ai revenit.Am fost relativ aproape de tine,dar habar n-aveam asta.Zilele astea am umblat si eu prin Bucegi,aproape toata saptamana,mergand cu niste turisti israelieni.Ca de obicei,imi place ca fotografiezi florile.Astept noi ture!
Stiu ca te bucuri pentru mine Ciprian si era cu atat mai frumos sa ne intalnim din… intamplare
Bun venit si sedere cu carari multe insorite!
Multumesc Felicia, dar e ramanere nu sedere :d Insorite sa ne fie cararile insa!
Bine ai revenit acasa, acolo unde te simti tu! Pana la urma asta este cel mai important.
Pozele tale mi-au trezit un fior de dor si multe amintiri. Jepii au fost primul meu traseu pe munte prin 2006 parca. Au ramas inca traseul meu de suflet…
Si al meu tot primul e 🙂
Bine ai revenit acasa! Poate Canada e un episod indepartat, cu toate ca suspectez ca-i prea din scurt – sunt totusi ceva luni bune state acolo – insa te-a ajutat sa-ti afli mai bine rostul si identitate si, de ce nu, limitele. Niste limite prea vestice, alambicate si de neinteles….Tot ce conteaza e sa-ti stii unde-ti sunt radacinile 🙂 Cu mult drag >:D<
Ren, e exact cum spui :d si deja ma gandesc mult mai putin decat ma asteptam la tot ce inseamna Canada…
ce dragut,cum s a repezit ea direct spre munte 🙂 apropo de obiceiuri, si eu am probleme cu usile, geamurile, intrerupatoarele, cand ma duc acasa, mi se pare ca totul e pe invers. de fapt totul e normal, astia s pe invers 😀
ca tot ai pomenit de probleme cu zborul, nu era rau sa mai fi stat pe la Londra vreo 4 ore, o cafea, o barfa, nu fac mult pana la Heatrow :-p
Sa stii Miky ca m-am obisnuit deja cu totul, casa si oras, si nici n-a trecut saptamana 🙂
Bine ai revenit acasa! Acasa e unde ti-e sufletul…. de data asta, si la munte!
Si mie mi se pare anormal cand aud atata vorba romaneasca…si ma infioara. Apoi ma obisnuiesc.
Dupa cateva zile inca tresar cand aud Buna ziua, imi vine sa raspund chiar daca nu e vorba de mine 😀
Multumesc, sunt Acasa acum cu totul.
Oho asta da veste!
Deci citim de acum povesti din Carpatii nostrii!
sa stii ca se vede de la o posta unde iti prieste mai mult, dupa poze, dupa scris; acasa iti daaaa aripi 🙂
Se vede, se vede si nu e vorba doar de aripi, ma bucur ca s-a observat 🙂
Eu unul NU pot sa inteleg asaceva… Si erau atat de frumose povestile de-acolo…. 🙁
Canada „vai vai vai ” ? Pai ziceai ca nu va lipsea nimic – material vorbind. De aia nu pot sa-nteleg ce alte forte interioare te fac sa iei o astfel de decizie cand ti-e bine unde esti si traiesti intr-o tara atat de civilizata si frumoasa ? Unii nu mai stiu ce sa faca, vand case pe aici, fac economii la sange ca sa achite fee-urile de emigrare, nopti de nesomn si lectii de franceza…..Sa dea d-zeu sa nu ajungi sa regreti pasul asta.
Sa inteleg Bob ca inca n-ai ajuns in Canada?
Si daca nu-mi lipsea nimic material vorbind inseamna ca ar trebui automat sa fiu fericita? De cand confortul e totul??!
Prefer sa gresesc in viata decat sa n-o traiesc asa cum simt.
Iar faptul ca unul ca mine s-a intors nu face decat sa dovedeasca ca oamenii sunt individualitati, nu turma. Ce-o fi atat de greu de acceptat??! 🙂
Buna ziua,
v-am citit aventurile si ma intrebam , daca nu sunt prea indiscret, ce o sa faceti in Romania ? Nu va cunosc personal..dar ma intrebam daca o sa va fie greu sa gasiti slujbe ? In Canada ati lucrat?
Nu sunt la curent cu calificarile dumneavoastra …
Multumesc,
G.
Cum ar suna un raspuns de genul „m-am intors in Romania tocmai pentru ca aici am slujba”?!?
Pe anumite calificari exista slujbe chiar si in Romania, nu stiu de ce oamenii hulesc atat de tare chestia asta. Daca nu-ti gasesti de munca poate ti-ai ales domeniul nepotrivit, lucru valabil si in Canada unde culmea, lumea se reprofileaza imediat chiar daca asta inseamna „retrogradare” (pun in ghilimele pentru ca nici o munca nu mi se pare mai prejos ca alta), dar in Romania tine de… mandrie.
In Romania voi face ce fac si alti romani, acea parte de romani care sunt „de succes” tocmai pentru ca reusesc in tara. Cei care reusesc in Canada au, cred eu, mult mai putine merite, acolo totul te-asteapta, tara aia o duce deja bine si nu din contributia imigrantului ce abia aterizeaza.
Domnule „GIGI”,
ce ati dori, sa vedeti tara plina doar de mosi si de babe? din ce-si mai iau pensia, si-apoi, pe cine mai judeca si acuza?
lasati fata in pace!
prin intrebarile dvs. judecati un om pe care, cum ati spus, nici macar nu-l cunoasteti.
sufletul ei stie ce are de facut, mintea ei lucreaza, nu e sanatos si nici corect sa ne bagam noi in viata ei.
fiecare stat si guvern are problemele sale, mici sau mari iar posturile sunt mine de aur, se gasesc foarte greu.
in privinta pregatirii, nici macar nu v-ati uitat la numele ei pe google, de curiozitate, dar repede ati aruncat cu cuvinte. stiti bine:cuvintele sunt ca niste arme, se pot intoarce sau pot face rau, deci atentie!
Ciprian, n-are a face! Eu nu suspectez rea vointa.
Dar ce va rog este ca genul asta de discutii sa nu figureze la o postare despre munte, vedeti ca a aparut una noua 🙂
Salve!
Bine ai revenit in Muntii Nostri, Claudia 🙂
Multumesc Andrei, ai nostri ca brazii 🙂
Bine ai revenit acasa, Claudia!
Bine v-am regasit, oameni si munti!
Hello!
Azi am citit gandurile tale de pe blog si am aflat ca te-ai intors acasa! Iti spun si eu bun venit acasa!
Multumesc Mihai, de-acum povestile vor fi doar de pe plaiuri romanesti 🙂
Buna,
Am citit cateva din „povestile” tale. Felicitari!!!
Sper ca intr-o zi sa ne intalnim pe o carare de munte!
Multumesc frumos Radu, asa sa fie!