33 pentru 33

De la 2 la 33 de kilometri. Pentru cei 33 de ani ai mei.

alergare-1rw.jpg

Dacă ai început să citești acest jurnal înseamnă că tocmai am alergat 33 de kilometri, iar aceasta este povestea firească a unor pași exersând bucuria de a alerga, de a exista, de a fi un om împăcat cu sine și recunoscător pentru ce are.

Și cum însemnările sunt multe, poți trece direct la deznodământ :)

§ 10 aprilie. Ziua cu ideea. De ce?

Am nevoie de un „motiv” pentru a alerga, pentru a evolua. De când mă știu trupul ăsta al meu a iubit alergarea și e făcut pentru ea, cine sunt eu să-l țin în loc??! Șeful :) Un concurs e o metodă, te înscrii, plătești, te antrenezi asiduu și aia e, indiferent de rezultat ești mai bun ca atunci când te-ai înscris, dar fir-ar! am nevoie să vină din mine…

Și nici nu cred în moda asta a concursurilor, mă face să strâmb din nas spiritul competițional despre care se vorbește tot mai mult în jur. Concursurile sunt bune dacă mă gândesc că au umplut parcurile de oameni care aleargă, dar mie tot nu-mi plac, te deraiază de la plăcerea de a fi mai bun doar pentru tine și nimic altceva! Nu mă înțelegeți greșit, nu sunt împotriva lor, cele montane chiar îmi plac atâta vreme cât înseamnă mai mult munte și mai puțin competiție și performanță cu orice preț.

Cum nu vreau să particip la un concurs aici în Canada și cum îmi place să dau un scop boem alergării (deși eu nu alerg, eu fug!), am decis să îmi fac unul al meu. Premiul va fi trecerea liniei de finiș după 33 de kilometri pentru că anul acesta, cândva în primăvară, am împlinit 33 de ani. Inițial m-am gândit la cei 21km ai unui semi-maraton, dar ideea a evoluat spre ceva care să aibă legătură cu mine.

Ca să fiu sigură că mă țin de ea încep acest articol ciornă în care voi nota fazele de pregătire. Dacă voi reuși, voi publica, iar de nu, cine știe, voi decide atunci. Nu spun antrenament ci pregătire pentru că nu-mi propun să alerg cu ochii pe ceas și cu program riguros. Vreau să fac asta după cum simt, nu din ambiție. Îmi place să alerg și nu vreau să uit asta nici o clipă!

Deja mă gândesc unde va avea loc, dar nu-i grabă. Data va fi aleasă când mă voi simți pregătită, iar marele avantaj este că eu decid totul.

Și ca să rămână consemnat:
– abia am ieșit din lunga iarnă canadiană, ieri am alergat a treia oară după regula „dacă mă doare ceva sau simt că obosesc, mă opresc”;
– ultima alergare: 4.1 km în 20 minute (după 2.4 km și 3.6 km primele două).

Lungimile alergărilor vor fi scrise cu roșu pentru a sublinia evoluția distanțelor.

Totuși, de ce? Simt nevoia să-mi dăruiesc ceva. Și sper să-mi dăruiesc această poveste. N-o văd ca pe un vis sau ca pe o experiență, ci ca pe o poveste căreia astăzi îi scriu „a fost odată o zi de joi în care un gând năstrușnic a titrat: 33 pentru 33”. Și s-a implantat!

§ 12 aprilie. Tot 4.1 km.

A mers cam greu alergarea de azi, mi-a stat gândul numai la câtă plictiseală poartă alergarea prin oraș, indiferent dacă e vorba de trotuar sau parcuri… Și-apoi, cel mai mult fără oprire am alergat 8 km într-un vârf de formă toamna trecută, cum o să ajung eu la 33??!

De-asta îmi place mie alergarea montană, acolo mișcarea nu e monotonă ca pe plat, e mult mai dinamică, mai antrenantă, trebuie să ferești o piatră, un lemn, schimbări bruște de direcție, alternări de urcări și coborâri – acolo simt că tot corpul aleargă, toți mușchii trag spre deosebire de plat unde simt cum mi se adună și se lasă greul în picioare, organele interne parcă apasă unele pe altele și cele mai de jos cedează, până și umerii mă dor de la mâinile care execută mereu și mereu aceeași mișcare.

La munte chiar și pe cele mai grele urcări – specialitatea mea, îmi amintesc gâfâieli din greu, dar motivante totodată; pe plat gâfâi a renunțare

Presimt că plictiseala va fi cel mai mare dușman chiar și cu muzica răsunând în urechi. Îmi lipsește peisajul, îmi lipsește curiozitatea de a descoperi lucruri în drumul meu chiar și din viteză. Îmi lipsește motivul de râvnă și nu-mi ajunge „alerg pentru mine, alerg 33 pentru 33”…

Deja mă îndoiesc, deja renunț??!

§ 17 aprilie.

6.7 km azi pe strava (sau 5.7 km pe endomondo), probabil undeva la mijloc. 31 minute. Înainte a mai fost una chinuită de 3.7 km.

Nu știu ce să cred, dar îmi priește o temperatură decentă afară (5 grade) și lipsa vântului. Și aici bate vântul, bate câinesc, când am alergat ăia 3.7 parcă îmi ținea cineva o mână în piept și la rafală alergam pe loc. Important e că a crescut timpul alergat și de asemenea, distanța.

Moralul? Ok. Ajută reușita, ajută că am trecut de pragul de 4 km. Nu știu cât va ține, sper eu că destul.

§ 27 aprilie. Genunchi de mămăligă…

Între timp alergări scurte până în 3 km alternate cu pedalat undeva pe la 30 km pe tură. Genunchii sunt obosiți, îi simt cum se cocoșează când urc treptele celor doar două etaje. Nu înțeleg ce se întâmplă, n-am debutat „în forță” sezonul ăsta, dimpotrivă, am fost mult prea calmă… Și eu încă mai vreau să alerg ăia 33 km??! Încă da…

§ 8 mai. A trecut o lună.

O lună de când mi-a trecut ideea asta prin cap și e încă acolo. Ieri am alergat 10 km pentru prima oară în viață. 10 km pe plat, legați, fără mers. Azi am o febră ciudată… „în oase” și nu în mușchi cum e normal. Așa o simt, fiind în zona șoldurilor zici că m-am lovit de ziduri laterale, zdranc-zdranc!

Cum am reușit?!? Știu și nu știu să vă spun. De la ultima consemnare am ieșit de vreo două ori la alergat dar sub 3 km, am ieșit cu bicicleta pe distanțe relativ mici, iar în două zile ploioase am luat calea youtube-ului și m-am transpirat cu câte o jumătate de oră de exerciții cardio. Cred că sunt eficiente din moment ce m-a rupt febra musculară după…

Apropo de febră, e incredibil cât de des fac febră musculară, parcă mi se inventează mușchi noi peste noapte. Poate am prea puțin magneziu în organism sau poate așa sunt eu căci febră tot fac de când mă știu și e drept că doar atunci când trag un pic mai tare ca data trecută.

Revin la cei 10 km. Au fost incredibili din multe puncte de vedere. Vremea de aici a dat-o deja pe vară, primăvara a ținut mult prea puțin. Deja e cald, pe la jumătatea „cursei” îmi ridicam tricoul să prind aer pe la coaste :) Care coaste sunt cam golașe, cântarul îmi arată sub 47 kg și sunt ușor îngrijorată. Mănânc mai mult, alerg mai mult, trebuie să revin la acele confortabile 48-49.

Pe la kilometrul 4 s-a „umflat” ficatul în mine, adică mă durea în partea dreaptă. Am încetinit, dar degeaba. Am schimbat tipul de respirație, neah! Am oprit în loc și m-am întins în toate felurile, să-i fac loc, să se așeze… și s-a așezat într-un final. Am continuat ușor, pe la km 5 mi-am revenit, pe la km 6 zburdam și apoi a fost tot mai ușor. La 10 km am ajuns în fața casei și m-am oprit, nu mai aveam motivație să continui. Îmi atinsesem pragul și mă simțeam excelent, ce să-mi doresc mai mult??!

Cum am reușit 53 de minute de alergare (nu-mi vine să cred încă!) realizez că cel mai important de-acum e timpul, să petrec cât mai mult timp alergând. Distanța vine de la sine chiar și când alerg pe loc :)

Cei 33 de km îmi sunt însă departe ca putință. Mă îngrozesc și-mi repet într-una că am atâția cunoscuți care aleargă maratoane adevărate, care aleargă zece kilometri zilnic pe post de antrenament de întreținere. Totuși, eu nu sunt ei, eu am piticii mei, temerile mele și o ambiție cu toane, fără program. Nici faptul că am terminat câteva maratoane montane nu mă ajută: acolo nu alergam non-stop și nu era plat! Cât de plictisitor poate fi platul…

Primul suport vine de la lectura în desfășurare a unei cărți: Haruki Murakami – What I Talk About When I Talk About Running (pe numele ei în română Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă). Mă ajută în două privințe, alergare și scris, dar voi scrie despre ea când o voi termina cu toate că mi-aș dori să o lungesc până alerg „33 pentru cei 33”-ul.

§ 14 mai. Încă 10.

Încă 10 km alergați după ce în weekend am pedalat 76. Importanți sunt cei alergați desigur… Deci n-a fost o întâmplare zecele ăsta, chiar pot! Credeți-mă, m-am temut că e doar o întâmplare, iar acum e una repetabilă. M-am simțit bine pe tot parcursul, fără dureri, fără întrebări de ce fac asta, fără timpi morți. Am zâmbit mult, cum să nu zâmbești când ai două picioare care îți dăruiesc viteza naturală pentru care omul e făcut??! Și m-am mai bucurat și de primele păpădii, de pescărușul de care era să mă ciocnesc, de cei doi porumbei ce se curtau… Îmi venea să întind mâinile ca niște aripi și să alerg cu ele așa deschise – ar fi însemnat să ocup toată pista bicicliștilor și pentru că sunt un om civilizat am întins mâinile… imaginar.

Tot zâmbeam, un dialog s-a înfiripat între două gânduri:
– Te bucuri, nu? Îți vine să crezi că alergi și te bucuri?
– Îhî…
– Ai trecut și săptămâna trecută pe-aici, îți era cam greu atunci…
– Îmi. Acum e totul bine, se leagă totul, trăirile de trup și invers.
– Alors, c’est toi!
– C’est vrai, c’est moi!

Chiar a mers bine, timpul asemănător cu cel de data trecută. Genunchiul stâng, că întotdeauna e vorba de genunchiul stâng, îmi tot șoptește că ceva nu-i convine, protestează de zor și-i transmit că e timpul să se obișnuiască, să-și lase deoparte senzațiile ciudate.

De la 10 km la 33 e cale lungă însă, trebuie să pot alerga minim 20 înainte de marea încercare. Nu vreau să mă entuziasmez prea devreme, doar căldura a venit prea devreme. Trezitul de dimineață și alergatul așișderea va fi singura soluție de a continua și se pare că acest proiect aduce cu sine mai multă organizare decât bănuiam pe fondul aceleiași vechi întrebări ce tot revine: voi reuși? Cred că ați priceput că sunt doi alergători în povestea asta: trupul și mintea.

Pe când alergam kilometrul nouă și mă simțeam de parcă abia începusem, cu un ritm bun și o respirație calmă, pe când și coada împletită își restrânsese unghiul de legănare, iar transpirația nu mă mai gâdila excesiv ci devenise chiar plăcută, m-am văzut alergând de undeva de sus dintr-un gând al minții și mi-am spus: Asta ți-ai dorit mereu să fii, un alergător de cursă lungă. Ți-a luat cam mult să ajungi aici. Continuă.

§ 31 mai. Vine vara.

Vara chiar e o problemă dacă vreau să-i alerg pe cei 33 în Montreal. Umiditatea e criminală și are multe zile bune de partea ei. Traseul final nu e încă stabilit, dar se conturează cel puțin două variante.

Între timp am mai alergat două ture lungi de 11 km respectiv 13 km. Ca de obicei primii 3-4 sunt chinuitori, mă doare ba în stânga ba în dreapta până sunt nevoită să încetinesc sau să mă opresc pentru câteva secunde. De pe la kilometrul 5 ritmul și respirația se stabilizează și un prag de oboseală intervine pe la kilometrul 10. Urmează să cresc cu câte doi km fiecare tură nouă, eventual să intercalez unele mai mici de refacere.

Dintre rele:
– calc greșit pe lateralele tălpilor și nici nu știu când m-am trezit cu obiceiul ăsta care-mi explică și durerea de șolduri de după tură. Pare greu de corectat, încerc ca măcar să pășesc cu toată talpa , doar pe pingea îmi pare imposibil.

– mă dor umerii, omoplații, eu chiar folosesc mâinile când alerg, chestie pe care am observat-o trăgând cu ochiul la alți alergători, mai ales la cei care fac ture lungi. Cei mai mulți țin mâinile aproape nemișcate sau le leagănă puțin din cot stânga-dreapta. Mie una mi se apare că arată caraghios alergatul așa și prefer să cred că musculatura brațelor și a spatelui se va tonifia destul cât să dispară disconfortul actual.

– e deja mult prea cald pentru a alerga fără apă la mine și totuși amân să îmi iau… din comoditate. Greutatea o luase vertiginos în jos (sub 47 kg), dar am reușit s-o stabilizez și să o mențin. Ideal ar fi la acel confortabil 48, dar atâta vreme cât nu mă simt slăbită și cât alimentația rămâne diversificată nu mă îngrijorez.

– nu fac destulă încălzire și mai și debutez în forță de unde probabil vin și durerile resimțite în anumite zone din abdomen. Splina nu pare să îmi facă probleme.

– cu toată semnificația acestui „proiect” și cu toate că nu e tură în care să nu simt bucuria a ceea ce fac și cum fac, plictiseala alergatului pe plat planează și am uneori scurte dorințe de-a trage pe dreapta. Propriul meu sfat e să nu lungesc prea mult 33-ul, sunt omul care nu doar e în stare să renunțe fără remușcări, dar își mai și găsește o supra-explicație cu o însemnătate la fel de mare :)

§ 7 iulie. Rar, în acest fel decurge proiectul meu: rar.

De la ultima consemnare a trecut o lună și ceva, timp în care număr abia două alergări de aproape (2 x ) 14 km fiecare și altele mai mici de 3-4. S-ar zice că proiectul meu s-a dus pe apa sâmbetei și căldura verii… N-am renunțat, nu…

Cele două alergări au fost extrem de frumoase, simțindu-mă și în formă, dar profitând și de momentul zilei – după ploaie, alei pustii, aer curat, răcoare. Canalul Lachine a devenit dintr-o dată locul cel mai drag mie din tot Montrealul. Datorită lui plictiseala a fost înlocuită de împrejurimile verzi, de zonele necosite cu flori de câmp, de liniște…

Lachine-Canal-04_w.jpg Lachine-Canal-05_w.jpg

Iar alergările făcute cu bucurie și pentru bucurie sunt greu de uitat. „33 pentru 33” va fi al bucuriei sau nu va fi deloc!

§ 14 iulie. „Vizită” în Old Port.

Pe Canalul Lachine iau cel mai adesea calea vestului, dar în astă seară am pornit spre est, un nord-est mai exact. O alergare frumoasă, neașteptat de frumoasă, cu un picior ușor pus pe zbor :)

Multă lume m-a întrebat de ce am ales să locuiesc în zona asta, iar unul dintre răspunsuri poate fi: pentru că în 6 km alergați ajung în centrul vechi și în vechiul port, bucurându-mă de priveliști pe care cei mai mulți le văd de câteva ori pe an.

Mai am zece zile de stat în Montreal, zece zile în care voi încerca să mă bucur de locurile alergabile ale orașului, să-i simt pulsul încă o dată, poate pentru ultima dată. Și tocmai mi-am dat seama că proiectul meu nu va avea loc aici, era frumos să-l închei în locul unde mi-a venit ideea.

Alergarea de azi: 13.6 km, 59 minute și o medie de 4:18 minute pe kilometru. Partea interesantă este că am ieșit la o oră relativ târzie, după masa de seară, masă la care m-am îndestulat și cu pepene. N-au fost prezente nici durerile „clasice” din partea dreaptă (ficat sau fiere habar n-am) și judecând și după o alergare de vreo 5 km de acum două seri făcută la un ritm susținut, încep să cred tot mai mult că ar fi o idee bună să-mi alerg ăia 33 seara. Analizând apoi întreaga perioadă ajung lesne la concluzia că randamentul crește cu cât alerg mai târziu în partea a doua a zilei. O fi bine, o fi rău??!

§ 18 iulie. După primul 20.

Ieri pe seară am ieșit la alergare cu gândul de a trece de pragul de 13-14 km la care tot stagnez. Altminteri, ca să ajung la 33 am nevoie de măcar o alergare intermediară care să anunțe organismul de ce i se pregătește :)

Dacă după penultima alergare, grozavă de-altfel, am băgat de seamă la urcatul scărilor că e ceva în neregulă pe la tendonul lui Ahile de la călcâiul drept, iar la alergarea de aseară încă de la primii pași am știut că deranjul mă va însoți ca un câine, acum ca să fie treaba treabă e și puțin umflat. Va trece? Nu va trece? Voi și vom vedea.

Să povestesc puțin de-aseară. Am recurs la o tactică simplă: m-am îndepărtat de casă 10 km și a trebuit să mă întorc asemenea. Pare simplu și a fost simplu dacă e să ignor tendonul. Am alergat într-un ritm de plăcere, de descoperire a împrejurimilor fluviului St-Laurent, cu opriri pentru câteva poze sau pentru băut apă – cine-a pus cișmeaua-n drum… mare om!

St-Laurent-01_rw.jpg

Poteca pe lângă fluviul St-Laurent. Există și pistă desigur, dar zona asta destul de lungă garnisită cu „natural” e preferata mea…

St-Laurent-02_rw.jpg

Se pare că opririle îmi priesc cu cele câteva secunde ale lor, poate chiar minute când am băut apă și am făcut și câteva întinderi ca să previn cârceii ce s-au anunțat după kilometrul cincisprezece. După cum vedeți sunt destule de făcut în timp ce alergi, le tot descopăr și eu de când am trecut de pragul distanței de 10 km și de cel al timpului de o oră. Încă mi se pare plictisitor să alergi pe plat, însă mă bucur de tot ce reușește să-mi atragă atenția. Uneori mă surprind concentrată dar fără să am o strategie în minte ci doar o adâncire în alergare, iar alteori mă surprind hotărâtă, pornită la atac și-atunci pasul mi se iuțește și pe chip îmi simt un zâmbet care descrie un singur lucru: bucuria că Alerg.

Dacă nu se umfla personalitatea-n tendon erau ceva șanse să-mi alerg 33-i până plecam din Montreal, dar așa…

§ 22 iulie.

Ziua în care realizez că 33-ul e singura dovadă pe 2014 că pot persista într-o dorință fără să transform asta în ambiție sau mândrie.

Ziua în care realizez că nu m-am mai gândit de multă vreme la proiectul asta ca la un concurs (chiar și așa personal cum pornise el).

Ziua caniculară în care realizez că și mâine va fi la fel și e improbabil ca Ziua cea Mare să mai apuce tărâmul canadian. Păcat, traseul ales era unul chiar frumos…

 

§ 24 iulie. 33 pentru 33 

Aseară pe la ora 9 ajungeam în fața casei și bâjbâiam cu degetul peste butonul de interfon al apartamentului. Cheia îmi era undeva într-un buzunar dar puterea s-o mai caut îmi lipsea. Degetul tremura ușor, am apăsat, ușa s-a deschis, treptele s-au scurs natural sub tălpile mele în ușoară alergare.

– Ai alergat 33-i?
– Da!

Ieri se anunța vreme de furtună și chiar a fost de dimineață. Apoi ploaia s-a oprit, norii au continuat să treacă, iar site-ul meteo îmi promitea o fereastră de vreme bună spre seară. În penultima zi în Montreal 33-ul meu devenea posibil. Am ieșit din casă undeva după ora 5 și m-am îndreptat spre fluviu. Traseul ales s-a numit „Calea Apelor” căci avea să fie în cea mai mare parte a sa doar pe mal de apă: fluviul St-Laurent mai întâi, apoi Canalul Lachine.

harta.jpg

Primii doi kilometri au fost dintre cei mai grei, simțeam o respirație apăsătoare, cele 27 de grade cu umiditatea crescută mi-au transpirat chipul instant, am dat jos maieul rămânând doar în bustieră ca măcar să simt vântul în jurul meu, dar dincolo de toate acestea, nu mă simțeam în formă pentru încercarea cea mare. În fond, era o încercare, când alergi pentru tine nu există nimic impus. Dar emoția mă gâtuia și mă ținea cumva în loc până când m-am răstit interior la mine: ce naiba ai? aleargă și bucură-te că o faci! Restul va veni de la sine, dacă va fi să vină! Altceva nu există!

Relaxarea n-a întârziat să apară, peisajul m-a furat treptat și curând ritmul avea să devină casa minții mele. Am început acest proiect gândindu-mă la mine și am sfârșit gândindu-mă la familie și prieteni, la oamenii dragi din viața mea care iată, fără să știe, mă încurajează de pe marginea imaginară a cursei mele. Aceasta nu este o cursă totuși, e o dovadă că omul are în interiorul său toate resursele de care are nevoie spre a fi fericit.

Alerg mai departe, kilometri se scurg unul după altul, aș putea să cresc ritmul, dar nu o fac, eu decid totul aici, nu am timp limită, iar singura condiție se rezumă perfect în titlul melodiei pe care o ascult a n-a oară deja: enjoy the ride!

St-Laurent-05_rw.jpg

pe când 33-ul era o încercare :)

Mă opresc la fiecare cișmea ce-mi iese în drum, mă spăl pe față, beau apă, îmi întind picioarele. Malul fluviului e un continuu parc și cișmelele astea sunt perfecte în felul ăsta nemaitrebuind să car după mine sticlă cu apă. E drept că am avut și două porțiuni de câte șase-șapte km unde n-am găsit apă, dar de sete nu pot spune c-am suferit.

Traseul a fost foarte frumos, puțin pustiu datorită amenințării de ploaie, l-am mai făcut deseori cu bicicleta, dar acum am putut să-l parcurg și să-l savurez la un ritm exact pe placul meu. Momentul unei mici victorii a fost când am ajuns în punctul cel mai îndepărtat al parcului Rene-Levesque și totodată al traseului meu, de-acolo am început calea-întoarsă spre casă.

St-Laurent-06_rw.jpg

la capătul parcului Rene-Levesque

St-Laurent-07_rw.jpg

în drum spre… casă :)

La km 20 tendonul mi-a amintit că există, ba chiar am simțit că și oboseala începe să-și vină de-acasă. Orice metru alergat de acum încolo e într-o zonă psihică în care n-am mai fost și pentru a compensa, traseul ales este chiar prietenul meu Lachine, locul pe unde am alergat de cele mai multe ori. Ajută enorm să știu traseul și culmea, să mă bucur de el încă o dată.

St-Laurent-08_rw.jpg

De-acum șansele să ajung la 33 sunt mari, însă încep să trăiesc un sentiment relativ ciudat în acest context: deja am reușit ce mi-am propus! Finișul nu există căci tot ce mi-am dorit a fost să ajung în punctul ăsta, nu am nimic de dovedit, mă urmez firesc așa cum pașii aleargă unul înaintea celuilalt. Și pur și simplu alerg mai departe cu panglica finișului în mână, finișul devenind de fiecare dată altul căci poate asta înseamnă în cele din urmă să alergi cu adevărat pentru tine. 

Reveria s-a terminat pe la km 28 când o durere s-a instalat în dreapta în zona ficatului și nu s-a mai dat plecată. Tot mai tare și mai ascuțită, o arsură, un junghi hotărât să mă oprească. Am făcut mici pauze și nimic, am scăzut mult ritmul și nimic, ba chiar mi-am spus că e un moment bun să închei cursa. În definitiv de la 20 km voiam să trec direct la cei 33, un pas cam mare, ce îndrăzneală pe mine! și iată sancțiunea divină…

Apunea soarele, ultimul meu apus în Montreal și mi-am dat seama că această chinuială de pe ultimul km îmi știrbește bucuria tuturor ultimelor luni. Până la urmă a fost un antrenament bun și un traseu frumos pe care îl dusesem deja la capăt încheind bucla, tot ce mai aveam de alergat fiind un adaos care să completeze kilometri rămași.

St-Laurent-09_rw.jpg

M-am întins chiar pe malul Canalului pe o bârnă veche de lemn și am privit razele jucându-se pe ape. Pur și simplu mă gândeam că uite tocmai acest moment de aparentă renunțare este unul dintre cele mai frumoase. Eu stând în loc, aproape de pământ și de ape, lăsând liniștea să mă maseze cu mâinile ei nevăzute până când nici un gând n-a mai fost încordat… După cinci minute m-am ridicat, durerea dispăruse, iar picioarele odihnite au decis să alerge mai departe într-un ritm al lor căci eu nu le-am mai cerut nimic în plus.

Am ajuns până în vechiul port, am reușit să găsesc o cișmea, ca mai apoi să-mi cumpăr și-un suc acru de portocale de la un automat și de-acolo am pornit cu adevărat spre casă. Înserarea se lăsa peste oraș, eu eram după 30 de kilometri și arătam cel mai probabil ca un om muncit care zâmbește tâmp din prea multă oboseală. Îmi venea să ridic mâinile și să alerg cu ele așa ca o pasăre indecisă să-și ia zborul. Simțeam totul și parcă nimic totodată. A fost o alergarea firească, un dar simbolic pe care mi l-am dăruit în unicul mod în care era posibil: fiind eu însămi.

După.

Febră musculară în tălpi și undeva la nivelul șoldurilor. Mă mișc ciudat, mă simt grozav!

Aseară n-am putut mânca nimic, doar am băut câte ceva. M-am umflat de apă pe traseu, de altfel e singurul energizant la care am apelat: apa (nu m-am gândit cum aș funcționa pe dulciuri sau carbo-loading sau chiar geluri).

Statistica: distanța 33.8 km, timpul 3 h 11 min, o medie de 5:40 min/km (înregistrate de ceasul TomTom). Gps-ul telefonului și aplicația strava au strâns ca de obicei mai mult, de data asta 35 km.

„Activitatea” pe Strava: 33 pentru 33.

Estimativ pregătirea a strâns 185 km în 20 de alergări în perioada 31 martie – 24 iulie cu un timp total de aproximativ 15h. 

alergare-2rw.jpg

21 Comentarii

  • Felicitari Claudia! Felicitari nu numai pentru numarul kilometrilor- care mie personal mi se pare enorm, dar si pentru ideea proiectului, perseverenta si motivatia cu care l-ai dus la bun sfarsit!

    • Multumesc Larisa, pai tocmai ideea a insemnat perseverenta si motivatie in acelasi timp, nimic impus, totul in „dulcele stil clasic” al posesoarei acestui blog :) Iar faptul ca am reusit e un moment firesc, nu un finis, nu o victorie.

  • WoW!!!…de 33 de ori!

    Ultima pagina din jurnal am citit-o cu pielea gaina facuta! 33-ul tau ma incanta, ma insipira si ma motiveaza. Jos palaria ptr proiect, pentru darzenie si frumusete interioasa! Pana la urma ti-ai dorit sa lasi ceva de pret orasului care te-a gazduit atatea luni, ceva care sa fie numai intre tine si Montreal dar si, un fel de-ai spune adio…

    • Par sa fie multe insemnatati acum, Ren, desi a pornit ca ceva pentru mine, personal si intim totodata. De curand am spus despre proiect, altfel l-am tinut pentru mine.
      Cat despre mine si Montreal, nici nu-si putea dori orasul asta o incheiere mai frumoasa, pana la urma i-am onorat locurile si i-am multumit pentru bucuria pe care am cunoscut-o alergand pe langa apele lui :)

  • Hmm…ma mai gandesc daca te invitam sa alergi cu noi in Piranha in cazul asta!

    Glumesc. Foarte tare si foarte in stilul tau, pe ultima suta de metri!

    • Pai mie tot mi-e frica sa ies cu voi mai ales acum ca ma credeti „mare alergatoare” :)) Nu o sa ma mai creada nimeni daca ma vait de una-alta!

  • N-am stiut despre proiect, cred si tu esti ca mine, pana nu simti ca-l duci la capat nu-l dezvalui. Fara nici un dubiu 33-ul iti apartine numai tie, iar ca numar de semnificatii, clar sunt multe :) Intr-un fel ma regasesc in proiectul asta metaforic vorbind, ptr ca si eu duc o lupta cu mine chiar daca nu alerg fizic, alerg in fiecare zi sa-mi fotografiez cerul. Si nu-i la indemana oricui perseverenta…ca de-ar fii…

    • Sa stii Ren ca de obicei vorbesc de intentiile mele, chiar am obiceiul „sa ma laud” dinainte, cazul asta e chiar special pentru mine in privinta asta: sa tin eu atata vreme doar pentru mine, e ceva!
      Si da, proiectul tau cu cerul mi se pare de departe mult mai ambitios, cere o perseverenta zilnica indiferent de conditii ceea ce nu se poate spune despre 33-ul meu care a mers dupa a batut vantul :)

  • Multumesc Claudia!
    M-ai lovit in latura aia, care se numeste «Motivatia».
    Cred ca este greu sa realizezi ceea ce ai realizat tu. Ai nevoie de oameni, care sunt capabili sa te inteleaga si sa te sprijine…

    • Stiu cum e pentru ca acesta e singurul proiect pentru care nu mi-am pierdut motivatia 😀
      Tocmai Alex, ca prin mini-visul asta mi-am dovedit mie in primul rand, poate si altora mai apoi, ca se pot realiza lucruri de unul singur. Eu puteam avea mult suport, dar aveam mai multa nevoie sa stiu ca pot reusi singura.

    • Multumesc, sa stii ca m-am intrebat care-i urmatoarea etapa si deocamdata nu e una, vreau doar sa continui sa ies la alergat si sa ma bucur de asta :)

  • O invitatie la a incerca sa ne indeplinim dorintele!
    Foarte frumos expusa alergarea celor 33 de km(ani). Cu hopuri, cu renuntari, cu sete, cu mobilizari…ca-n viata! Mi-a placut cum ai acceptat ca totusi nu vei putea reusi sa termini. Lucrurile nu trebuie sa se intample cu orice chip!
    Si dupa ce accepti o pierdere, poti s-o si depasesti si sa mergi mai departe!
    Ma bucur c-ai reusit sa ajungi la final, si ca ne-ai spus povestea asta frumoasa.

    • Romania are mai multa nevoie de peregrinarile mele decat Montrealul, insa ma bucura faptul ca atat cat am cunoscut Canada am facut-o in stilul meu. Multumesc pentru randuri si gandul bun!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *