[pagini de jurnal] în lipsa mea

– Nu știu de unde ai înțeles tu că e ceva ușor sau frumos.

Nu știu. Sunt acele mituri îndulcite despre viață menite să asigure mersul lucrurilor. Sau poate că suferă de-o amnezie selectivă cei care emit impresiile pozitive ori cei care le emit fac parte din clanul restrâns al norocoșilor. Cei pățiți tac și merg mai departe, desigur, cam asta fac și eu acum.

Iar eu mă lupt cu atâtea momente în care nu simt nimic, nici o conexiune. Nu mi-a cerut nimeni să simt și ce anume, dar presiunea din jur există, instinctele mele mai ascuțite ca niciodată mi-o spun. Apoi cineva din interior mă ia la rost: ce fel de om, de femeie, ești tu? Plec ochii vinovată. Și altcineva din interior îmi apucă bărbia și mi-o ridică autoritar, forțându-mă să privesc înainte. E oglinda aceea de care nu m-am ferit niciodată, în care ochii deprimați mă îndeamnă să îmbrățișez realitatea cu toate ale ei, că doar nu mai e de mult prima oară când primesc ușorul sau frumosul pe calea cea grea. De fapt, am pierdut șirul dăților și asta mă face să fiu de-un optimism posac.

Nu știu dacă sunt un om puternic, sunt omul care consumă durerea intensă pe termen scurt fără să o porționeze în doze digerabile. Sunt cel care se izbește de zid fără să aștepte clipa în care face rost de armură. La fel și cu bucuria. Carpe diem, cât e. Și după atâta vreme încă mai cred că e varianta sinceră de a merge mai departe.

Dar când nu simt sunt un om de-a dreptul pierdut. Nu pot accepta că vegetez, că pot doar vedea și auzi fără să reacționez. Nu pot accepta propria mea lipsă. Unde sunteți voi bucurie, durere, singurătate, extaz, neputință??! Eu ce mai fac??! Și nu mă întrebați cum trece timpul când nu simți. Că nu trece.

– Nu știu de unde ai înțeles tu că e ceva ușor sau frumos.
– Nu știu, dar mă simt vinovată că am îndrăznit să sper că va fi altfel de data asta.