Despre unele alegeri

Nu trece zi în care să nu mă întreb ce fel de om voi fi mâine. Am făcut destule alegeri care m-au îndepărtat de „origini”. Nu e o cale anume, nici însemnată nici consemnată. Cumva, am putut vedea zilele acestea, mai multe ipostaze a ceea ce aş fi putut fi.

M-am regăsit în fata de la magazin ce aranja şerveţele pe raft, meserie pentru care s-a pregătit temeinic urmând o facultate de… ecologie. De pe chipul ei n-am reuşit a citi nimic, de parcă n-ar trăi decât în răstimpuri, ca un dicţionar luat de pe raft doar când înţelesul vreunui cuvânt nu-ţi dă pace.

M-am regăsit în mama resemnată a doi băieţei răsfăţaţi. Nu m-au uimit absenţa ei la prezenţa vreunui sfat sau absenţa oricăror vise. Încă foarte tânără pare foarte bătrână, fără aşteptări, fără mulţumiri, doar cu scopuri scurte şi precise. Zâmbeşte rar şi atunci cu buzele încleştate mai mult a tristeţe. Acceptă fiecare vânticel al sorţii şi nu-şi asumă nici o urmă de rezistenţă. Într-o lume numai de ea ştiută, fericirea e redusă la retrăirea mută şi obosită a copilăriei alături de cei doi năzdrăvani.

M-am regăsit în mama de succes a două fetiţe cuminţi. Fără multe studii, dar cu respect pentru studiu, cu înţelegere şi deschidere, dar şi cu atenţie şi severitate veghează ca familia ei să cunoască armonia. Ziua de mâine e aşteptată de ieri, iar clipa de azi e trăită într-o împletire perfectă de maturitate şi copilărie. E mama pe care o poţi descrie cu versuri dedicate de mai toţi poeţii. Pur şi simplu.

M-am regăsit în femeia lipsită de voinţă şi mândrie, în femeia ahtiată după un tip bolnav de afecţiune, în aceea care nu şi-a văzut călăul, dar s-a transformat deja în victimă. Nimeni şi nimic nu contează decât propria suferinţă, iar ceilalţi sunt apropiaţi doar în măsura în care pot furniza alte şi alte conflicte interioare. Oamenii sunt incredibil de egoişti, egoismul fiind de multe ori confundat cu iubirea şi posesia. Dacă gândurile s-ar scrie undeva, nu ne-am putea suporta nici măcar pe noi înşine. Această femeie trăieşte pe faţă ceea ce mulţi dintre noi trăiesc doar în interior. Să-i vezi şi să-i simţi zbaterile dintre realitate şi psihoză e obositor şi iritant ca… un adevăr reiterat şi crud.

M-am regăsit în bătrâna ce şi-a dorit să mă mai vadă o dată şi ale cărei palme reci mi-au cuprins obrajii când buzele ei mi-au sărutat fruntea. Înţeleaptă, citită, verticală, a rămas în sat deşi toată viaţa a trăit înafara lui. Pentru cine a ştiut să caute mama Milica a fost de găsit, pentru cine s-a întrebat de mersul lumii acesteia, mama Milica a oferit cuvinte de întrebat. De pe prispa casei, la fel de bătrână, am primit la plecare statornicia lemnului bine lucrat sub curajul muşcatelor roşii. Şi… binecuvântarea.

Mă regăsesc în femeia de azi. E exact cum mă aşteptam să fie. A aruncat zarurile de (cam) prea multe ori şi de fiecare dată a suit sau coborât treptele mulţumirii sau dezamăgirii. Când credea că ar fi mai bine să ascundă zarurile pentru totdeauna le-a recântărit în palmă. Liniştea nu vine din absenţa alegerilor şi nici din tumultul lor, ci din asumarea lor deplină. Locul unde ne naştem, familia, mediul, ereditara zestre(!) sunt însoţite şi de şansa de a fi tu însuţi. Nu cred în destinul implacabil decât ca punct de plecare. Mai departe de-atât fiecare mutare ne aparţine şi nu dă nimeni cu zarul pentru noi. Dacă simţim altfel e pentru că abandonul are şi un anumit confort, al absolvirii de responsabilitate.

În toată această poveste fericirea e ca o dublă: noroc? prea mare sau prea mică? prea târziu sau prea devreme? sau pur şi simplu doar o nouă mutare în căutarea eului perfect?