[Jurnal în mișcare 02’25] Antrenând mintea, picioarele o vor urma

Februarie nu e printre preferatele mele, dar cea care se încheie azi a fost suportabilă. Nu am făcut nimic memorabil, dar poate rămâne în istorie ca luna în care am început să învăț germană elvețiană. Că dacă nu mă motivez să evoluez cu cea standard, măcar să înțeleg mai mult din ce vorbesc colegii mei de serviciu sau de alergare, mamele de la școală sau, pur și simplu, unii oameni din jur cu care simt nevoia să comunic mai bine.

Cu alergarea, simt că am început bine sezonul, dar pentru că întotdeauna e loc și de puțină dramă, faptul că nu întineresc vine la pachet cu rugină ici-colo… Iar dacă spuneam cu superficialitate că antrenând mintea, picioarele o vor urma, am cobit. Acum chiar trebuie să fac asta.

În mișcare

Strava zice că în luna februarie am strâns 15 alergări cumulate în 170km cu 4400m+, 12km schi de pârtie, iar în casă: 5 sesiuni de pedalat pe trainer (54km) și 7 sesiuni de exerciții (greutăți, pilates, stretching). Zero drumeții…

În privința antrenamentului pentru Bernina Gletcher Marathon, am avut grijă să includ câte un long run pe weekend (~20km cu ~1000m+), iar din martie voi trece la minim 25-30km cu minim 1500m+.

Ca să sparg gheața, am alergat și la primul concurs al anului, o cursă scurtă de plat, de la care n-am avut alte pretenții decât să spargă monotonia și să țină loc unui antrenament susținut pentru care altfel nu găseam motivație.

Cu alte cuvinte, hărnicia continuă și combinația de antrenamente dă roade. Mă simt mai bine, mai tonifiată, deși ceva dureri de ligamente inghinale îmi dau de furcă și par greu de reparat, ba chiar s-au extins 🙁 Voi avea nevoie de mai mult echilibru în antrenamente, să fiu eficientă dar să și ameliorez, să nu forțez când mă ia valul… Și să identific care grupă de mușchi e veriga slabă și nu susține cum trebuie articulația șoldului (aductorii, cvadricepșii, gluteii, abdominalii…).

Bucurie mare însă, kilogramele au o tendință descendentă în ultimele două luni după ce, an de an, au crescut încet și sigur. De la aproape 51 vreau să revin la acele 48 cu care am dus-o confortabil peste două decenii, dar cum nu sunt adepta înfometării și nici nu vreau schimbări majore în alimentație – eu mâncând „de toate”, inclusiv dulciuri, chestie la care țin. Desigur, nu am o problemă să adaug mai multe proteine și să scot pâinea ici-colo, dar „lupta” cu toanele premenopauzei și-ale tiroiditei autoimune se duce pe multe fronturi… Interesant e că hainele chiar îmi vin la fel ca în vremea lui 48 (și vorbesc de hainele mulate sau de cele în care fac sport de ani de zile), însă cântarului îi plac numerele care încep cu 5. Nu-mi dau seama ce atârnă greu, creierul sigur nu, că am zile când „ceața mentală” e ceva de speriat…

🏃🏽‍♀️

2 februarie, o alergare lungă (21km, 900m+), solitară, până la Hoher Hirschberg. O zi memorabilă prin prisma unei vremi posomorâte încât n-am dat de nimeni pe poteci, dar mai mult decât atât, alergarea prin pădure avea ecou ca o sală imensă, liniștea fiind absolută: nici o pasăre, niciun trosnet, niciun zgomot îndepărtat. Impresionantă natura chiar și după niște ani de umblet – încă descopăr astfel de momente unicat.

Ca în video-ul de mai jos (începe ca un film mut deși are sonorul pornit).

🏃🏽‍♀️

8 februarie, o alergare lungă (21km, 1200m+), solitară, cu o urcare lungă și susținută din Rüthi până pe Unter Kamor. Aveam planuri ceva mai lungi, dar vântul de pe sus nu s-a potrivit cu cel din prognoză. Când am revenit acasă, era chiar alertă de furtună de foehn (călduț, dar nu prea). Nu mai zic de zăpada care părea doar petice, dar acolo unde nu putea fi ocolită, intram până la genunchi. Mi-am luat doza de „natură ostilă” și nu mi-a părut rău să fac cale-ntoarsă.

⛷️

9 februarie, schi, Malbun (Lichtenstein), în familie, dar și cu prietenii la șuetă. Știu, iar am ajuns la schi. Noroc că a obosit Miruna și mi-a salvat și mie ziua, care totuși n-a fost rea: după prima coborâre în trei pe o pârtie albastră, Andrei a sugerat să mă lase singură în ritmul meu și să se dea ei doi în ritmul lor pe roșii (fiind doar două pârtii albastre, dintre care una mai mult drum, până și eu mi-aș fi dorit mai mult…)

15 februarie, cursa numărul 6 din cadrul Crosslauf Lustenau, ediția 55. Fiind un eveniment de tip cupă, participarea mea n-a contat în clasamentul general, dar a bifat alte puncte mult mai importante (reiau mai jos descrierea de pe facebook).

8.7km, 32m+, 41min, locul 4 open feminin, locul 2 la categoria 40+

Rezumat: M-am dus mai mult din curiozitate pentru a vedea cum e la aceste evenimente, că sunt minim două în canton în perioada de iarnă. Grupul MILA a fost numeros și atmosfera faină, chiar dacă mă simțeam ușor din altă poveste.

Deși următoarele mini curse sunt tot pe plat și de viteză (MILA 5000m și Rhylauf 10km), pregătirea mea e cu ținta pe Bernina Gletcher Maraton unde terenul tehnic la altitudine va cere altceva de la mine.

Ca atare, am plecat de acasă cu gândul unui antrenament intens, de tempo, pentru care nu găsesc niciodată timp.

Cum ninsese peste noapte și dimineața era totul înghețat, nici nu voiam să risc vreo alunecare. Dar până la ora cursei, 15, soarele a înmuiat lucrurile și chiar a fost nămol pe ici, pe colo.

Am pornit poate cam tare, dar și pentru că anticipam că n-o să țin ritmul 9km și mai bine să am un avans cu care să jonglez. Au fost trei runde, cu mici sus-jos și stânga-dreapta, cu noroi la soare și gheață pe la umbră, cu asfalt și poteci deopotrivă. Cross-country 🙂

Tura mijlocie a fost jalnică ca alergare, dar ca exercițiu mental… excelentă. Căci după ea a venit a treia în care m-am mobilizat, am strâns pumnii, îndreptat umerii, mi-am corectat forma gârbovită și am fost prezentă în fiecare secundă, în fiecare mușchi și-n fiecare respirație.

Cu o medie de 4:40 pe km am plecat acasă mulțumită – asta se simte ca un mare câștig, că m-am motivat să mă duc, în ciuda mai multor factori care-mi garantau că rezultatul va fi modest (o mini accidentare, perioada luteală fără energie, când resimt acut frigul și altele).

Trăind într-o lume competitivă prin aproape orice aspect, asta pentru că avem acces la ce se întâmplă dincolo de „la noi în sat”, simt parcă și mai mult importanța fiecărei treceri a liniei de finiș, să fii acolo chiar dacă doar îngroși rândurile – ca amatori ne permitem din plin asta, să avem zile proaste fără să abandonăm, cu adevărat valoros fiind să-ți vezi de damblaua ta!

Timpii și podiumul sunt desigur bucurii sincere (unele mai efemere ca altele…), căci uitându-mă la colegii din MILA care aleargă și la 60+ și care au avut rezultate remarcabile acum 15-30 de ani (podiumuri montane pe când în România nici nu exista încă trailrunning de pildă), realizez multe, poate prea multe…

Dar pentru orice gând greu, există o alergare care-l tratează până-și ia zborul 🙂

22 februarie, o nouă alergare lungă (18km, 1250m+), de data asta aproape de casă pentru că ninsoarea a ocupat puțin munții. Ca să-mi antrenez și mintea, am dat două urcări la St. Anton (o urcare de la marginea pădurii are 3.5km cu 600m+, teren mixt: poteci, trepte, drum, tehnic).

Prima a fost cea mai grea, noroc că m-a însoțit Ștefan și din vorbă în vorbă s-a gătat dealul, a doua a mers destul de bine căci am intrat într-o transă plăcută, în care trupul, sufletul și natura s-au armonizat cumva. Pe coborâre însă, universul și-a luat revanșa și, deși nu am forțat, tot am avut mușchii praf o săptămână…

Concluzia: două urcări sunt mult mai ușoare ca două coborâri…

Galeria ici-colo