Uneori ne simțim ca într-o barcă cu vâsle în timp ce în jurul nostru toți ceilalți au vele. E normal și asta uităm să ne spunem, că e normal să fie așa, să fie pe lumea asta tot felul de bărci, de toate mărimile și puterile, chiar și din cele invizibile. Întinderea apei se vede însă la fel din ambele bărci, viteza e diferită, dar stai! și noi oamenii suntem diferiți. Fericirea altora, râvnită pe cât de incomplet e percepută, ar fi o risipă în mâinile noastre, o banalitate sau dimpotrivă, o povară de nesuportat.
Uneori ne-am dori să putem juca rolul celui de pe plajă, celui care observă și-și vede de-ale sale într-o tihnă inuman de posibilă. E oare posibilă? Sau doar așa se observă din larg de pe barcă?
Și să nu uităm că atunci când două bărci trec una pe lângă alta prea rar se observă ce are celălalt cu adevărat în barca sa… ca să nu mai spun că uneori nici chiar acela nu știe.
p.s. Inspirată de facebook, astenia de toamnă și de propria-mi barcă.
Ca sa nu mai spun cat efort se depune la vaslit si aducerea la mal a barcii :))
Inima mea e o barcă
Ce nu ştie naviga…
(Fernando Pessoa) :*
….dar noi stim ce avem…in barca….si daca stim sintem siguri?
Multumesc pentru gandurile venite din barcile voastre 🙂
ne stă prea mult în fire să ne comparăm cu alții.. și tindem să o facem mai ales când nu suntem liniștiți.. când suntem liniștiți nu prea ne pasă.
Cu alte cuvinte, cand barca sa e goala, omul tinde sa gaseasca alte barci pline la care sa jinduiasca…
da, pentru că de cele mai multe ori nu știe să umple golul..