meet the sun
Nici nu mai știu la ce mă gândeam înainte să înceapă oficial războiul, dar acum inevitabil toate converg spre într-acolo. Toate se opresc în loc pentru o secundă când auzi vestea, apoi lumea își reia mersul lucrurilor, totul arată fix ca înainte, dar perdeaua îngrijorării oferă altă perspectivă: oare prețuim ce avem? Oare ne gândim la pace și atunci când nu e război?
Simțurile îți spun pe toate vocile de care dispun că umanul continuă să se năruie din clipa în care s-a conștientizat. Încerci să le ignori și nu poți, informația ți-a pătruns în minte, în gânduri, în celule. Informația e toxică, omul devine toxic. Unul altuia ne suntem toxine, prea rar ne suntem leac, prea rar ne gândim la epurare reciprocă, ne amăgim cu auto epurarea. Și ne considerăm superiori, evoluați, inteligenți.
Trenul Regiotrans sosește în gara Zărnești și locomotiva se uită spre Crai. Șina continuă într-o ușoară curbă, dar capătul de linie e subînțeles și scot aparatul să imortalizez cadrul, pe cât de banal și de repetabil, pe atât de simbolic în felul său. Controlorul mă abordează prin surprindere și recunosc că tresar intuind un „nu aveți voie să faceți poze”…
A devenit o modă fotografierea săracilor. Nu că n-ar fi fost dintotdeauna. Mai nou, se adună o ceată înarmată cu DSLR-uri, i se dă un nume pompos – gen workshop și se pleacă la vânătoare de sărmani. Cu cât e casa mai mică, curtea o harababură, țâncii murdari și pe jumătate goi cu atât crește tensiunea arterială în sângele hartistului avid de cadre în care realitatea vieții să zdrobească sufletul privitorului.
Dacă te uiți la aceste fotografii și ai fost măcar o dată în viața ta într-o casă vai de mama ei, primul lucru care te izbește e prelucrarea de după. Cum de ies hainele alea murdare și de căpătat atât de colorate? De unde ies pereții ca aranjați pentru un decor de studio? De unde cămăruța aia în care locuiesc șapte oameni din diferite generații începe să capete un aspect boem de oftează oamenii prin comentarii ”o, ce viață simplă!”? Spune-ți voi domnilor artiști, de unde dacă în realitate nu e??! Mergeți cu poza voastră prelucrată peste o lună și vedeți dacă și-o mai recunoaște omul propria magherniță?
Nu zic, sunt oameni-fotografi care pun suflet în aceste întâlniri și poate și lasă o parte din el pe acolo, dar când te duci tu gloată la workshop înarmată până în dinți cu scule care valorează cât tot satul, când scormonești cu privirea pe uliță subiectul și el apare naiv și se crede mândru că doar o venit să-l pozeze ditamai armata de domni de la oraș, spune tu gloată dacă nu practici un fel de zoo-turism??!
Îmi vor lipsi covrigii chiar dacă în ultima vreme s-au prostit. N-ai ce face, aşa merg lucrurile şi chiar şi gusturile. Ar trebui să le fac o poză, dacă cumva îmi amintesc de poză înainte de a-i înfuleca, dacă cumva mi-aş aminti în momentul ăla de ipostaza mea de bloger (sentimental).