Simțurile îți spun pe toate vocile de care dispun că umanul continuă să se năruie din clipa în care s-a conștientizat. Încerci să le ignori și nu poți, informația ți-a pătruns în minte, în gânduri, în celule. Informația e toxică, omul devine toxic. Unul altuia ne suntem toxine, prea rar ne suntem leac, prea rar ne gândim la epurare reciprocă, ne amăgim cu auto epurarea. Și ne considerăm superiori, evoluați, inteligenți.
Cancerul nu alege.
Gunoaiele sunt peste tot.
Ipocrizia e în toți.
Războiul, sărăcia, prostia sunt veșnice.
Toate au de-a face cu oamenii. Cu cei implicați și cu cei care se cred de neatins – cel mai adesea: „se întâmplă altora” care „sigur au făcut ceva greșit”.
Iluzii destule: a izolării, a trăitului sănătos, a emigrării în „țări calde”, a credinței, a educației, a căderii în absurdul leacurilor salvatoare etc.
Când realizăm cum e lumea din noi și din jurul nostru, ne impunem schimbări. Ne căutam sensul, ne lăsam purtați spre ceea ce ne realizează: hobby-uri, prieteni, familie, dragoste, muncă, bani. O vreme funcționează, unii dintre noi ne putem ocupa timpul atât de mult și cu de toate, încât pare că tot ce e toxic s-a decantat. Ceea ce e minunat, nu? Poate chiar asta înseamnă fericirea, să ai o viață de pește fitofag într-un ocean fără răpitori (în realitate, o viață de plancton în suspensie, între două respirații ale balenei).
Și pentru că am pus un titlu, dur chiar și după canoanele mele, să explic. Omul este toxic prin cele mai multe manifestări ale existenței sale (prin intenție când manipulează, prin ipocrizie, prin lăcomie etc.), dar ce e interesant este că această toxicitate e relativă. Un părinte cicălitor poate fi toxic pentru un copil harnic și benefic pentru un copil leneș care are nevoie să fie împins de la spate.
Oamenii din jurul tău se împart în cei care au efect negativ asupra ta și cei asupra cărora ai tu un efect negativ.
Și aici voiam să ajung. Te poți delimita de cei care îți produc stări neplăcute, de cei care te mint, de cei care îți perturbă echilibrul etc. Te poți delimita când ești destul de matur emoțional și cognitiv, când experiența ta de viață a atins un anume prag sau când firea ta, prin caracterul ei nativ, te scutește de la sine (norocoși cei cu inimă ușoară). Și te poți delimita doar când ajungi să-ți dai seama, uneori destul de târziu.
Ce mă preocupă zilele acestea e tocmai această delimitare. Se face al naibii de greu în practică, în jur se fac cu multă ușurință afirmații, aprobiul e maxim. De câte ori nu ați sfătuit pe cineva să nu se mai lase afectat de un cutare lucru?!? Și de câte ori nu v-ați dat drept exemplu că voi ați reușit și că numai cine nu vrea, nu poate? Păi normal! e plină lumea de oameni slabi și noi ne alipim, primitiv și instinctual, de cei puternici (pe care îi presupunem puternici) ca să putem evolua.
Dar ce facem când noi suntem cei toxici pentru alții? Cum ne dăm seama? Cum ne corectăm, delimităm de ei? Ne dorim oare asta: să privăm pe cineva de influența noastră nefastă? Ați fi suprinși, dar nu suntem atât de buni pe cât ne considerăm și ne căutăm pretexte. Știm când suntem toxici, știm când rănim, știm când producem mizerie de orice fel, știm când amăgim. Mai mult de atât, devenim tot mai pricepuți la asta pentru a ne atinge scopurile (de la putere și bani până la o banală recunoaștere sau captare de atenție pe facebook).
Cei care conștientizează și duc această luptă de a nu fi o toxină pentru alții devin o toxină pentru ei înșiși și invizibili pentru ceilalți.
________
Am încheiat în coadă de pește, căci anume las întrebarea: de ce mi-ar / ți-ar păsa??!
Tăcerea ar putea fi un inceput, sa fim capabili sa tăcem, sa ne deconectam de mediul nostru obisnuit si sa incercam sa ne linistim, sa auzim gandurile noastre, dar fara sa ne legam de ele, numai le vedem trecand…
„La parole est d’argent mais le silence est d’or”
Ne dăm seama când și față de cine suntem toxici mai ales atunci când ceilalți se depărtează de noi ”din senin”, așa cum noi o rupem cu cei care ni se par a ne fi toxici. Pentru mine s-au dovedit a fi toxici uneori și oamenii care, în esența lor nu erau toxici (adică apreciați într-o anumită comunitate, asta ca să dăm relativismului ceea ce-i aparține în orice domeniu), dar care tot timpul mă ”vrăjeau” cu multe vorbe și conținut zero, mereu pe lângă subiect și mai ales pe lângă situație. Cei care încep să îmbătrânească pe lângă tine și totuși niciodată nu sunt prezenți cu adevărat în situațiile și nevoile tale înseamnă că niciodată nu au fost pe lângă tine, ci pe malul opus și toxic mi se pare a pretinde că de fapt ei sunt trup și suflet cu tine/pentru tine ….. Dar ei au mers înainte pe malul opus și evident că te-au pierdut din privire și din sfera lor de interese, pentru că nici nu le-a păsat vreodată. Mergeau așa înainte și vorbeau pe lângă ritmul tău și nici măcar nu realizau că tu ai rămas pe alt mal și cu mulți km în spate! Nu de multe ori, dar mi s-a întâmplat de câteva ori în viață chestia asta și mereu am rămas năucită. Omul e toxic prin definiție, dar cei care o fac conștient sunt otrăvitori. Este o delimitare pe care eu una o fac.
Asta e natura umana, fara toxine ar fi tare plictisitor. Toxinele sunt viata. Mie imi plac toxinele din viata mea care tin la mine, dar nu-mi arata asta, sunt cele mai adevarate. 🙂
offtopic: Numai un om cu trairi intense poate sa scrie asa frumos. Imi pare ca ai citit Mitul lui Sisif… cam asa mi s-au incurcat ideile in cap cand am terminat-o.:) Odata ce ai constientizat nu mai e cale de intoarcere.
Zilele astea ma gandeam cum ar fi sa reduc viteza spre zero in privinta interactiunii prin intermediul blogului? Gandul asta se pare ca are legatura cu ideea din textul tau. Cand esti otravit, trebuie sa te vindeci cumva. Trebuie sa fie o perioada de recuperare, de insanatosire…
La un moment dat am scris ca ar trebui „sa tac mai mult” (intr-un comentariu pe dunia.ro), dar, pe langa intrebarea „poti sa taci mai mult?” ce mi-a fost adresata, atitudinea (sau actiunea) asta a mea a fost interpretata drept aroganţă (aici a trebuit sa scriu cu diacritice)!
Silence is golden e doar un cantec. Silence is golden e „editie limitata”, adica nu e potrivita mereu, ci doar in anumite ocazii. Cu toate astea, acum parca toata lumea vrea sa vorbeasca, sa se faca auzita… Freedom of speech… Dar parca e din ce in ce mai mult discurs agresiv, parca lumea scuipa venin; cu zambetul pe buze!
https://youtu.be/UraOWE-wq0E
Comentarii unul și unul, cititori de seamă.
@Cyril: apreciez tăcerea și o practic în felul meu intens…
@Anka: cam așa, da: „cei care încep să îmbătrânească pe lângă tine și totuși niciodată nu sunt prezenți cu adevărat… și toxic mi se pare a pretinde că de fapt ei sunt trup și suflet cu tine”. Uneori a te delimita de influențele toxice e a rămâne singur, alteori e o eliberare. Doar că sunt urmări, nu pleci și gata, ca și în cazul bolii, rămân urme. Memoria știe să le scoată la suprafață cât ai plesni din degete și nu-i doar memoria…
@George: am citit cam tot ce a scris Camus, e drept, ultima lectură (Ciuma) a fost acum doi ani… Nu m-am gândit la Camus când am scris textul de mai sus, nu m-am gândit la nici o altă referință, foarte rar fac asta când scriu (nu am înțeles niciodată de ce oamenii/scriitorii fac referințe la alți scriitori, e ca și cum prin asta își legitimează ideile, le potențează?!? Nu. Opiniile ar trebui să se autosusțină.)
@noctambulul: ai comentat nocturn, după cum îți e numele 🙂
Cred că fiecare traversăm perioade, toxic e să ne lăsăm influențați de perioadele altora sau să influențăm la rândul nostru.
Eu, recunosc, sunt foarte influențabilă. Mă ating multe lucruri, oameni, fapte, realități, empatizez vrând-nevrând etc. (și nu cred în vorbe ieftine precum „nu mai pune la suflet” că îți poți struni firea, dar nu anula și reclădi alta).
Nu știu dacă însănătoșirea e prin tăcere, fugă, dat deoparte, ci mai degrabă prin acceptare și răspunsuri că 1. da, ai o slăbiciune 2. ce te face să ai slăbiciunea asta 3. e cel toxic de vină sau ești tu?
Cand scriam de „insanatosire” ma gandeam mai degraba la un-doi-treiul tau.
Vorba cantecului, I’m Only Human (Human League, daca nu ma insel), adica nu sunt perfect, deci, vreau sau nu (mai degraba nu), sunt si eu toxic pentru altii…
Sper ca acum esti bine!
Multumesc pentru raspuns!
Stii? eu am invatat o data de mult, la scoala, la fizica ceva:
intr-un anume moment de timp, transferul de energie se poate face doar intr-un singur sens. Ea, energia, nu dispare nicaieri, se transfera, se transforma dar pleaca de undeva si ajunge altundeva.
Apoi, mai e ceva, entropia ( hai sa-i spunem masura haosului – sau a ordinii – mai simplu) . Ea scade acolo de unde s-a dus energia si creste acolo unde-a ajuns. E simplu.
Eu cred ca tot cam asa e si cu oamenii dar partea vesela e ca aceeasi actiune / interactiune poate fi „rea” intr-un moment pentru mine si „buna” intr-altul. Cateodata mi-e bine sa ma racoresc, alta data imi e buna putina caldura. Si stii ce-i haios? atunci cand nu-i niciun schimb, se zice ca-i echilibru; cam plictisitoare stare, nu ? :))
E și ăsta un punct de vedere Cosmin, echilibrul plictisitor. Și viața lipsită de griji cam plictisește (cel mai bun exemplu este al copiilor de bani gata sau al oamenilor bogați care experimentează tot felul de excese pentru a simți că li se întâmplă ceva intens…).
Poate și eu, gândindu-mă la toate aceste lucruri, o fac pentru că grijile mele îmi permit acest lux… Mi-ar fi ușor să cred asta, dar nu pot să mă mint.
Ce subiect greu! Nu m-am gândit niciodată la mine ca la o toxină, deşi am avut sute de reproşuri să-mi aduc, pentru cuvintele aruncate aiurea, pentru greşelile pe care le-am făcut şamd. Cred că asta se cheamă autointoxicare, când adaugi la grijile şi automustrările tale obişnuite şi povara modului în care poţi influenţa negativ viaţa celorlalţi. Cert e că se întâmplă, mai ales în relaţia părinţi – copii, de care ai pomenit şi tu. De copii nu te poţi separa, aşa cum nici ei nu se pot separa de tine, ba mai rău, depind de tine mult timp. Îţi asumi acest risc. Iar ei te iartă, eventual (pe asta am furat-o de la Oscar Wilde, apropo de referinte, el spunea aşa: „Copiii încep prin a-şi iubi părinţii; pe măsură ce cresc, îi judecă; uneori, îi iartă”).
Se vorbea aici despre tăcere. Am tăcut la un moment dat mai multe zile la rând, nu am scos niciun cuvânt, cu nimeni, nici apropiat, nici străin. În mod paradoxal, cei apropiaţi m-ar fi preferat vorbind, înfuriindu-mă, orice, numai să comunic cu ei. Noi oamenii suntem un pachet de emoţii, simţuri, gesturi şi comportamente. Dacă natura ni le-a dat pe toate, soluţia cea mai bună e să le folosim cu măsură, cu înţelepciune. Cum se face asta? Habar nu am şi nici nu pot spune că am aflat tăcând 😀
Pe măsură ce îți citeam comentariul mi-am dat seama că am „ratat” câteva aspecte. E de-a dreptul împovorător când realizez lucrurile astea și mă consider un om ignorant, sunt departe de a fi dezlegat înțelesuri esențiale din viața asta. Nu știu cum se „descurcă” cei care înțeleg mai mult, sau poate tocmai această înțelegere aduce înțelepciune și seninătate…
Inca de la primul comentariu am vrut sa adaug The Sound of Silence, dar m-am gandit ca ce-i prea mult strica (desi nu vad ce ar putea strica muzica). Acum, pentru ca s-a vorbit din nou de tacere, propun The Sound of Silence, dar intr-o abordare mai recenta decat cea clasica (Simon and Garfunkel), cu un videoclip sugestiv. Enjoy!
https://youtu.be/u9Dg-g7t2l4
Mi-a placut comparatia Roxanei, cea cu pachetul de emotii! Ma gandeam, oare cine da masura? Cel mai probabil, educatia ar trebui sa dea tonul, sa stabileasca masura… Dar uitandu-ma in jur, constat ca educatia pe care eu am primit-o nu se mai potriveste cu ceea ce observ; dar asta e deja alt subiect!
PS Nu cred ca as reusi sa tac doua zile! Uau! Mai multe zile de tacere la rand! Asta-i chiar o performanta! (O spun apreciativ!)
Eu sunt toxica! Reusesc sa-mi produc tot felul de toxine si atat de multe ca nu am energia necesare ptr detoxifiere.
Ca specie suntem praf, daca e un lucru pe care-l facem foarte bine e taman asta, sa intoxicam tot ce atingem! Si cand tac oamenii intoxica. Poate d-aia s-a si inventat religia, sa mai spele din toxine. Din experienta iti spun ca nu exista leac, vom fi intoxicati, vom intoxina si ne vom otravi pana la moarte. Astia suntem. Puritatea ca si fericirea e o utopie….
Mda, si eu ma consider uneori toxica cand reusesc sa ma detasez de mine si sa privesc lucrurile din alt unghi…
De ce atat negativism?! Trebuie sa scrii pe hartie tot ce te framanta si sa arzi hartia.