A devenit o modă fotografierea săracilor. Nu că n-ar fi fost dintotdeauna. Mai nou, se adună o ceată înarmată cu DSLR-uri, i se dă un nume pompos – gen workshop și se pleacă la vânătoare de sărmani. Cu cât e casa mai mică, curtea o harababură, țâncii murdari și pe jumătate goi cu atât crește tensiunea arterială în sângele hartistului avid de cadre în care realitatea vieții să zdrobească sufletul privitorului.
Dacă te uiți la aceste fotografii și ai fost măcar o dată în viața ta într-o casă vai de mama ei, primul lucru care te izbește e prelucrarea de după. Cum de ies hainele alea murdare și de căpătat atât de colorate? De unde ies pereții ca aranjați pentru un decor de studio? De unde cămăruța aia în care locuiesc șapte oameni din diferite generații începe să capete un aspect boem de oftează oamenii prin comentarii ”o, ce viață simplă!”? Spune-ți voi domnilor artiști, de unde dacă în realitate nu e??! Mergeți cu poza voastră prelucrată peste o lună și vedeți dacă și-o mai recunoaște omul propria magherniță?
Nu zic, sunt oameni-fotografi care pun suflet în aceste întâlniri și poate și lasă o parte din el pe acolo, dar când te duci tu gloată la workshop înarmată până în dinți cu scule care valorează cât tot satul, când scormonești cu privirea pe uliță subiectul și el apare naiv și se crede mândru că doar o venit să-l pozeze ditamai armata de domni de la oraș, spune tu gloată dacă nu practici un fel de zoo-turism??!
Numai acolo, la zoo, unii obișnuiesc să arunce o grisină animalului din cușcă ca să vină la gard să-i facă o poză mai de-aproape cu săpuniera lui luată la ofertă. Ei bine, nu-i nici o diferență. Omul sărac se uită la o coajă de pâine sau la o bere, ăi mici la o ciucalată sau chiar la atenția pe care i-o acorzi substituind poate cu mult peste ce i-au oferit părinții. Dar tu nu-i dai jucăria și-ai plecat, nu ții bucuria din ochii lui pentru tine, ci spionezi cu ochiul de artist cadrul ăla perfect pe care să-l oferi mai apoi lumii spre vedere. Și lumea se uită și crede și vede filantropia din opera ta pe când ea e doar exploatare. Exploatare modernă și lipsită de scrupule încât cinstită îmi pare de departe munca fetelor ce ambalate în farduri perfect așezate în straturi vă pozează eternul feminin. Măcar pe ele le plătiți și ele știu prea bine pentru ce mimează sentimente cât ai spune țac de trei ori pe secundă!
Pe omul sărac nu-l apără nimeni. Pe fotograful-exploatator nu-l acuză nimeni. Și nu, n-o fac aici deși tonul meu nu iartă, cine nu e ăla să nu se simtă și astfel pot justifica și prezența acestei postări: să se simtă cei de privesc și să gândească și ei un pic înainte de a exclama laude. Să judece și ei cu ochii minții și să înțeleagă că din povestea aceea cât o mie de cuvinte, săracului îi revine cel mai puțin (doar muțenia uneori…)
Trăim vremuri în care putem spune lucrurilor pe nume și în care avem puterea de a discerne și de a sancționa. Mai ales a sancționa. Cuvântul ”artă” nu scuză comportamentul de vânător (că un vânător adevărat își respectă vânatul ăsta e un alt aspect al altei morale). Știm cu toții că e vorba de palmares, de modă, de certitudine. Da, certitudinea că sărăcia întotdeauna va vinde! Oamenii sunt incredibil de curioși când vine vorba de ăi mai amărâți, poate că asta vine și din satisfacția că ei au reușit.
Exemplu: o cină oricât ar fi ea de simplă în care farfuriile stau pe o mușama înflorată e surclasată de departe de un castron de metal cu vreo cinci linguri de aluminiu în jur pe o masă rotundă din scânduri. Dacă spre una dintre linguri e o mânuță murdară întinsă artistic (stop! imaginați-vă că aici trei teleobiective mari sunt ațintite spre piciul care întreabă ”mai e mult?”), ei bine, dacă această mânuță există, arta bate filmul, viața, portofelul, tot…
Omul care vă admiră arta și v-o cumpără cu bani sau capital de imagine nu stă pe un scaun de lemn cu trei picioare dintr-o odaie fără dușumea și eventual fără curent electric, într-o odaie îmbâcsită cu miros de mâncare căci acolo se gătește, se doarme, se trăiește de-a fir a păr, omul ăsta al vostru privitor-feroce n-a fost niciodată într-un astfel de loc și, paradoxal, pus în fața unui amărât murdar, zbârcit de riduri și mirosind a toate cele l-ar evita fără să clipească, instinctiv. Privitorul tău – idolatrul tău își hrănește curiozitățile cu ceea ce-i oferi și nu știe că tu te-ai dus acolo cu buzunarele pline de momeli și ai scos chipurile acelea la suprafață contra-cost. Omul acesta care nu se întreabă dacă e veridic ceea ce vede, dar știe a se indigna ca la carte – e omul pe care îl hrănești cu arta ta, omul care ți-o cumpără.
Și veți spune că desigur întâi schimbați o vorbă cu ”subiectul”, ba chiar îl întrebați de sănătate, de copii plecați la oraș, știți prea bine textele care nu dau greș și iarăși desigur îi cereți permisiunea de a-l fotografia, că aveți remușcări ale unor rămășițe de umanitate, dar eu mai știu un lucru așa cum știți și voi: ați început deja să trageți cadre de dinainte ca toate acestea să aibă loc.
Data viitoare uită-te la omul din fața ta ca la un om chiar dacă nu dai două parale pe viața lui, îi vrei doar chipul expresiv sau mâinile aspre de muncă. Uită-te la om, pipăie-l dacă e nevoie de mai mult ca să înțelegi că nu e un exponat, o marfă și nu-i exploata naivitatea, buna-credință sau fudulia. Desigur, nu va ști nimeni că ești un papă-lapte de fotograf pe care l-a lovit brusc un proces de conștiință, dar vei ști tu.
Subiectul e vast, în definitiv numai când te gândești că se practică foto-turismul exotic în țări din lumea a treia… Scuza e și ea vastă, justificată de premii și recunoașteri. Sărăcia vinde, pe unii chiar îi vinde.
p.s. da, am fost în case sărmane și da, am avut poate un aparat foto în geantă, dar pentru că știu ce m-a oprit să îl scot și să fac o fotografie omului din fața mea știu și ceea ce lipsește multora cu toate școlile și workshop-urile și evident, sculele lor.
mă fascinează și pe mine mecanismul prin care omul liber se autodistruge …
Pe mine ma fascineaza lipsa de discernamant. Mai trist e cel mai mult sunt exploatati copii si sunt sigura ca ”fotografii” ar innebuni pe loc daca asa ceva s-ar intampla copiilor lor. Nu mai vorbesc de efectul psihologic asupra acelor copii care dupa ce ca sunt vai de ei, saraci, cu parinti iresponsabili etc., mai sunt si ”bagati” in seama brusc de cineva caruia ii pasa… pentru cat de murdar si necajit se imprima pe card.
Te-a suparat careva, pesemne… Da-ne si exemplul concret, sa vedem si noi cum exploateaza unii subtil.
@Alin: o sa-ti trimit unul pe privat, dar o sa vezi ca nu e deloc subtil…
Sunt tari in care chiar daca nu e interzisa aceasta actiune, autoritatile nu vad cu ochi buni asta si esti acostat discret, apoi „rugat” sa stergi imaginile surprinse.
@Mugurel: eu in principiu nu am nimic impotriva sa fotografiezi un om sarman (care apropo, habar nu are de drepturi de fotografiere) mai ales daca te comporti (exemplar) cum descrie Lucian mai jos. Pana la urma n-am mai stii cum traiesc altii prin alt parti, de exemplu.
Doar ca si aici, lumea fiind atrasa de ”senzational” se ajunge la exagerari si la supra-plin.
Poate sunt subiectiv, imi place mult mai mult natura.
Nu esti subiectiv, chiar iti place 🙂
Nu inteleg nici frumusetea fotografiilor cu oameni sarmani, nici cum poti sa premiezi o scena tragica…O fotografie ar trebui sa fie o amintire cu persoane si locuri dragi sau sa surprinda o imagine frumoasa. Poate ca sunt eu demodata, poate sunt aspecte ale artei fotografice pe care nu le percep.
@Anca: E bine sa existe aceste fotografii pentru ca cei care ducem o viata cat de cat buna sa nu uitam ca mai avem si semeni care o duc intr-atat de prost. Cine stie, poate se schimba ceva si pentru ei?!
Dar exista o limita si noi ca privitori trebuie sa o impunem daca ”fotografului” nu-i pasa.
Ai atins un subiect care ma scarbeste de mult timp. Bine punctat!
@Corina: eu sunt doar un observator (care s-a hotarat sa se exprime, macar atat…)
Asa e cu „artistii” astia noi…
As vrea permisiunea sa dau u share si pe facebook articolului asta.
@Paca: nu e nevoie sa ma intrebi, poti da oricand share.
am facut si eu asemenea fotografii, Claudia; nu eram la workshop ci in calatorie, iar DSRL-ul meu entry-level nu valora cat tot satul; si simt ca nu am gresit cu nimic fata de ei: i-am fotografiat ca pe niste oameni, nu ca pe animale la zoo, nu i-am privit cu mila sau cu superioritate ori ca pe niste decoruri foto si i-am respectat ca pe oameni care au o alta viata fata de cum este viata mea; si cred (foarte realist vorbind) ca am facut ce puteam eu face pentru ei: am aratat si altora ca ei exista, facandu-le acele fotografii, iar la plecare le-am lasat niste banuti, pe care in genere nu ii asteptau si care i-au bucurat. Cred ca a fost un schimb cinstit: in acea zi eu le-am facut o mica bucurie, iar ei mi-au facut mie o bucurie: de fiecare data cand ajung intre oameni sarmani imi uit toate micile suparari si realizez inca o data cat de fericit si de binecuvantat sunt.
Inainte de-a face ceva pentru sarmani trebuie sa stii ca ei exista; si exact asta fac fotografii, iti arata ca ei exista; poate ca uneori triseaza putin in fotoshop (ei iti vor spune ca e vorba de viziunea lor artistica, asa ca sa le acordam si lor putin credit), si poate ca nu intotdeauna au cele mai curate motivatii interioare; insa una peste alta ce fac ei este benefic: ei pun in legatura lumi complet diferite si adesea necunoscute una pentru alta, cea a sarmanilor si cea a oamenilor obisnuiti.
@Lucian: am vazut cateva fotografii de-ale tale si nu te incadreaza la cei vizati de aceasta postare si asta pentru ca, asa cum spui si tu, i-ai fotografiat ca pe niste oameni nu ca pe niste curiozitati sau ca pe niste purtatori de expresie combinati cu murdarie etc.
Ca un fost copil simplu de tara iti spun sincer ca mi-ar fi facut o mare bucurie cineva cu o ciocolata, dar as fi stiut sa discern si sa spun ajunge daca in loc de un fotograf ar fi fost cinci?! Zi si tu!
Pe de alta parte eu ma refer la cei ce merg in ceata. Imagineaza-ti: ”hai veniti! ca am mai gasit unul!”…
Ma bucur ca ai subliniat si partea benefica a acestor fotografii pentru ca ea intr-adevar exista si de multe ori avem nevoie sa vedem ca sa credem. Dar exista o limita pe care fotograful – cel evoluat, cult, etc. trebuie sa o traseze caci una este a arata saracia si alta de a face din ea un alt tip de subiect de senzational.
Asa se fac pozele de acest gen – asta dacă vă imaginați că portretele acelea emoționante cu copii se fac altfel. Mi-aș dori ca acest copil când va fi mare să găsească o cale de a le ”plăti” domnilor că l-au ”pus la zid”… Sigur nu și-ar dori ca în locul acestui copil să fie al lor, dar na, au dat peste sărmanul needucat de care profita la maxim.
finalmente vad ca suntem in acord, Claudia: exista o parte buna in faptul ca putem vedea ceea ce in genere nu se vede, iar ea conteaza mai mult ca orice; si firesc, daca apare o singura ciocolata trebuie sa apara un singur fotograf, nu cinci 🙂
eu nu ma pot numi fotograf, insa am o banuiala mare de tot ca nici cei care umbla in gasti de cinci nu sunt fotografi, nici macar cat mine; vai steaua lor, sunt niste aspiranti cu ifose, si atat 🙂
Si eu am aceeasi banuiala ca si tine pentru ca am cunoscut oameni care dupa ce si-au luat DSLR si au pozat tot ce-au prins vreo cateva zile au zis ca pleaca in oras sa prinda ceva cadre sociale, cu cersetori… Sincer, am ramas paf pentru ca sunt genul de oameni care n-ar poza o floare decat pentru a verifica functia de macro etc.
Legat de atitudine.. asta imi aminteste de o scena din „Up Close & Personal”. Sally (Michele Pfeiffer) si Warren (Redford) sunt doi reporteri.Ea incepatoare, dornica de afirmare. El veteran.
Ea tocmai terminase, plina de mandrie un reportaj despre niste amarati.
Sally: No, but it’s good.
Warren: It’s shit.
Sally: It was what?
Warren: It was all shit. Why she was in the hospital? Why couldn’t she get her kids back? Did you listen to one word that woman was saying? Or were you too busy worrying about impressing the viewers?
Warren ii „da peste nas” – in loc sa-i asculte si sa-i inteleaga, a vorbit doar ea „worrying about impressing the viewers”.
Da Valentin, asta este motto-ul multor fotografi, jurnalisti, oameni de media: “impressing the viewers”. Dupa ce impresia s-a produs, trec mai departe si fac lucrul asta atat de des inca devin imuni și tot ce conteaza e ”noi ce mai vanam azi??!” in dulcele stil artistic…
been there, done that, job stuff nu de placere. nu foto ci filmat. si in mare parte ai dreptate, doar ca tine f mult de om, ca orice lucru pe lumea asta. noi mai transmiteam live din astfel de locuri (da, to impress the viewers) si vreau sa ti spun ca mereu eu sau operatorul lasam bani, ai nostri, nu ai firmei, oamenilor respectivi (in functie si de oameni evident ca sa stii ca si sarmanii astia de care vorbesti tu sunt pe categorii, fara sa fiu rautacioasa). nu ti inchipui ca lasam mult, nu era nici spaga, nici mila, ci era pentru faptul ca le consumam curentul cu toate sculele noastre. asta le si ziceam, ca sa nu se simta prost, pentru factura la curent
multi dintre oamenii astia stiu pentru ce vii si accepta cu speranta ca vor primi un ajutor, daca nu de la tine, atunci pe loc, atunci poate pe viitor. nu o fac de placere sau din nestiinta, ci de nevoie. dar conteaza si cum te comporti cu un om. nu pot sa uit cand am mers la o doamna care era f bolnava (faceam o campanie, sa strangem bani) si a izbucnit in plans cand a vazut ca i-am luat flori. niste narcise. nu au nevoie de mult, doar de bun simt
@Miky: chiar ma bucur ca ai scris asta aici pentru ca intr-un fel asa imi imaginam si eu ca se intampla sau asa mi s-ar parea ideal si stii cum e, oricat de pornit esti cand scrii sau iti exprimi o astfel de opinie o faci pentru ca de fapt, ai vrea sa se intample invers; nu mi-as dori sa am prea multa dreptate pe subiectul asta…
Si ma mai bucur ca ai incheiat cu un cuvant pe care eu l-am tintit cumva prin postarea mea: bun simt. E nevoie de mult bun simt si de stabilirea unor limite cand iei contact cu oamenii, mai ales cu cei vulnerabili. Si chiar daca nu te duci la cei nevoiasi cu mana goala, tot e nevoie sa stii cand sa te opresti daca vrei cu adevarat sa-i ajuti.
De pilda, stiu ca imaginile cu copii sunt cele care au un impact major, dar totusi, nu oricine e pregatit pentru un astfel de contact cu ei mai ales ca poate sunt deja afectati de ce li se intampla. Si daca un om are aceste afinitati de apropiere e nemaipomenit, insa cand se duc zece oameni acolo care tot ce vor sa faca e sa ia cadre dupa cadre si poate chiar striga „next! next!” impactul e major… (nu mai zic ca am mai citit si glume proaste facute la adresa „subiectilor”…)
Oh da, ai dreptate saracia vinde. Si pozele cu pisici :). Prea multe cuvinte nu scriu, ai concluzionat tu f bine.
M-ai facut sa zambesc Andreea. Pozele cu pisici sunt mortale si se inteleg in toate limbile pamantului 😀
E bine ca te-am facut sa zambesti, imi era frica ca mi-am pierdut farmecul (scuzati cacofonia)
In articolul tau intra bine de tot marele premiu Pulitzer, o aroganta si-o ironie de premiu dp meu dv. Priviti majoritatea pozelor premiate si veti intelege! Saracie, tristete, moarte, distrugere….subiecte de mare arta si clasament fotografic!
Premiem toate astea in loc sa facem o schimbare in bine oamenilor, pamantului! Sper sa nu ma loveasca damblaua acum cu dslr-u’….da’ io-s chitita pe banalitati: crengi, flori, cer si nori, mai o furnica, hai si-o casa….tampenii care nu se premiaza si nu se apreciaza.
@Renutzu: faptul ca se premiaza atrocitatile poate fi considerat un mod de a le scoate in evindenta si de a face oamenii sa se implice, sa rezoneze emotional etc. Cate din aceste fotografii sunt facute ”din intamplare” si cate sunt vanate cu tot dinadinsul tocmai pentru premii, numai fotografii aceia stiu.
Omul are multe aspecte grotesti, iar daca se persista in grotesc cu timpul devine normalitate…
Mei, hai să-ţi povestesc o întâmplare relativ banală: am aşteptat prea mult ca să merg la dentist pentru o măsea cariată, aşa că a făcut puroi destul de urât. Noa, şi când m-am dus totuşi, dentista fiind relativ tânără tare s-o minunat de cum am reusit să strâng, ba şi-o chemat şi o asistentă să observe chestia nemaivăzută.
Noa, înţeleg că altul în locul meu ar fi fost tare supărat că vai, cumva şi-o manifestat interesul profesional faţă de condiţia mea. Nu achiesez, până la urmă medicul e un profesionist, tot aşa cum fotograful e un profesionist; mediul dacă vede ceva neuzual în trup se bucură, tot aşa cum fotograful se bucură de un subiect „suculent”. Nu contează cât costă aparatura în discuţie, nu contează sărăcia omului pozat; astea-s afterthoughts, chestii ce le suprapunem scenei pentru a-i da o anumită coloratură 😉
Cel puţin eu sunt de părere că atâta vreme cât fotograful nu ridiculizează subiectul pentru starea lui, totul e ok. Chiar şi strigătul „hai c-am mai găsit un subiect”. Vorba ceea, şi omul de la celălalt capăt al obiectivului are opţiunea să întoarcă spatele.
@Alex: in exemplul tau, hai sa consideram ca doctorita a mai invitat vreo zece oameni sa-ti vada caria si ca din astia zece cel putin jumatate au o singura legatura cu medicina – „poarta un halat alb si stetoscopul de gat”.
Cam asa e si cu marii amatori de saracie, sunt unii care stiu ce fac, de ce sunt acolo si mai sunt si altii carora viata plictisitoare si faptul ca-si permit un aparat atarnat de gat le da „dreptul” sa caute tot felul de experiente noi. Si da, sunt de condamnat si cei care se expun fara sa gandeasca, sau mai rau, isi expun copii, dar cei care profita n-or fi avut bani si de niste etica in plus??!
Bun, dar stai asa: oamenii aceia sunt fotografi prin aceea ca poarta aparatul la gat si-si cauta subiecte. „Sunt”, adica apartin de tagma fotografilor, nu c-ar fi ei acuma mari maestri. Cum nici asistenta nu-i tocmai doctorita, si totusi uite ca se poate minuna si ea de ce vede. Fara sa aiba stetoscop la gat, doar halat, si discutabil ce cunostinte de specialitate.
Pana la urma, discutia se transeaza pe criterii etice, tu propui un cod moral care nu pare a fi adoptat si de altii. N-ai in nici un caz dreptate tu prin aceea ca esti tu, cum n-am nici eu prin aceea ca-s eu. Morala se construieste prin negociere sociala, si se pare ca s-a transat deja: saracii stau la pozat fara mare rusinare.
A, c-ar fi dragut sa nu vaneze fotografii subiecte facile precum saracia … ce sa zic, eu as prefera mai degraba sa nu mai vad poze facile cu floricele pe post de „arta”.
In mare sunt de acord cu ce spui.
Acum, saracia e vanata fotografic pe acelasi principiu pe care se bazeaza stirile de la ora cinci sau ziarele de paparazzi: uratul de orice fel ar fi el, prinde, intriga, „hraneste” nevoia de grotesc a omului. Arta e departe de toate astea, de fapt daca ii dai omului obisnuit un grotesc stilizat, artistic, il va ignora complet, dar daca ii dai unul palpabil, apropiat de realitatea lui imediata, il va devora. Cand nu gusti aceste lucruri si le observi oarecum din tribuna opusa, realizezi ca de fapt in joc e doar manipulare. E normal ca ea sa existe, e natural, asa cum e normal ca si tribuna celor de dincoace sa nu ramana goala.
In ce priveste floricelele pentru o clipa am crezut ca te referi la fete, dar e un subiect la care ma pot gandi. Ca amatoare de pozat flori (n-am nici o treaba cu arta) pot sa-ti spun ca in momentul in care le stii numele sau citesti mai multe despre devine interesant sa le gasesti, sa observi diferentele dintre specii etc. E ca un joc doar ca nu pe calculator, ci in realitate. Asa simt eu.
Toate bune.
Sărăcia este o realitate a vieţii cotidiene,şi, din păcate,zbuciumul vieţii cotidiene ,chiar şi pentru a descoperi sărăcia,ne face să dobîndim o oarecare imunitate .E ceva în genul medicului chirurg(ptr. operaţii grele,nu transplant de silicoane)care la vederea sîngelui nu mai are reactia omului obişnuit,care se cutremură şi simte durerea.
Fotografia fiind o artă vizuală işi poate alege subiectele de oriunde,şi să le prezinte oricum.Mă întreb pînă unde este decenţă umană şi pînă unde este cruzime.Oare o expoziţie, cu temă privind sărăcia ,îi face pe cei vizaţi să devină mai protejaţi sau mai bogaţi.Mă îndoiesc.Rămîne un subiect exploatat în mod mişelesc de politicieni în campaniile lor mîrşave şi demagoge.Aşa că,o poză cu tema sărăciei,seamănă cu o campanie politică,pentru a ridica cota de popularitate a fotografului şi/sau a obţine un premiu.Altceva trebuie făcut împotriva sărăciei.
@George: ai mare dreptate, n-as putea adauga ceva in plus. Cei ce fac cu adevarat ceva pentru a combate saracia sunt undeva intr-un con de umbra, pe ei nu-i pozeaza nimeni…