N-am mai fost în orașul Bălan, în organizarea turei Bălan fiind doar o poartă de intrare în masivul Hășmaș spre binecunoscuta Piatra Singuratică – nici la ea nu mai fusesem. De vreme bună avusese parte ziua de sâmbătă, duminica noastră se rezuma la tropăială pe poteci și poate ceva noroc cu vizibilitatea. În final, norocul s-a numit că nu ne-am rupt nimic pe potecile poleite.
duminică 31 ianuarie 2016, Masivul Hășmaș
Drumeți: Claudia & Andrei, Mike & Radu
Traseu: Bălan – bandă albastră – Cabana Piatra Singuratică – triunghi roșu – Bălan
Datele turei: 10km, 680m+, 5h cu tot cu pauze
Album foto: 31ianuarie2016 – Hasmas
Altele: site-ul orașului Bălan cu tot felul de informații, mi s-a părut interesant de răsfoit
Descoperind un colț de România
În urma acestei ture am rămas cu o impresie mai puternică despre orășelul Bălan decât despre muntele Hășmaș. Ca orice loc cu moștenirea industriei miniere, Bălan te întâmpină cu cele două rânduri de blocuri: pe stânga și pe dreapta (am făcut clasele V-XII într-un oraș minier, Motru, iar acela era chiar mare). În spatele blocurilor începe muntele, pădurea, mai e loc uneori pentru câteva poieni, pentru cimitir sau poate câteva cotețe. E curățel și cu vădite îmbunătățiri în amenajarea și mobilierul stradal, dar senzația de trecut și pustiire domină inevitabil.
Bisericile se înșiră una lângă alta, pentru patru culte dacă am băgat bine de seamă. Mai târziu voi afla că tocmai Oltul, mai subțirel decât l-am văzut vreodată, își croiește drum prin inima orașului. Panourile turistice și îndemnurile către turiști spre a nu murdări natura sunt o prezență constantă căci da, de curățenie e nevoie peste tot, chiar și acolo unde carierele sau ruinele industriale par să fi distrus peisajul pentru totdeauna.
Drumeție pe muntele patinoar
Revenind la tura noastră, impresiile sunt de gheață. Nu cred că am observat vreo potecă mai cu atenție ca cea de urcare spre Cabana Piatra Singuratică! În jur ceață, pe jos gheață. Chiar și așa, traseul ce urmează firul unei muchii descrie o cărare frumoasă, iar aerul de munte și mișcarea justifică cei 140km conduși din Brașov până în Bălan.
Ne-am întâlnit cu multe grupuri de câte 3-4 tineri și mai toți coborau destul de siguri și de repejor, motiv pentru care am îndrăznit să întreb cum e mai sus. Mai multă gheață, a venit răspunsul și de-aici și concluzia mea că n-are să fie mai simplu, iar oamenii coborau mai relaxat pentru că partea cea mai grea trecuse. Cam pe unde se întâlnesc traseele bandă albastră și triunghi roșu, cu vreo câteva sute de metri mai jos de cabană, am dat de un strat prietenos de zăpadă.
Știam din poze cabana, dar Piatra nu se zărea, era de-a dreptul Singuratică în nori. Am intrat să bem un ceai că oricum ne înconjurase o pală de vânt. Ne-am luat mai multe ceaiuri că poate e vreunul dintre noi mai setos și am rămas cu ele nebăute. Dintr-o combinație nefericită de mai multe bucătărese și întuneric în bucătărie (lumina ce intra pe geamurile aburite era puțină) am primit un fel de ceai-vin fiert, dar nici una, nici alta. Drumeții de la masa vecină, care comandaseră și ei ceai, l-au gustat pe al nostru și ne-au confirmat că-i diferit.
Un pic încălziți, prea puțin băuți, am ieșit să luăm pulsul și să decidem ce facem mai departe. Planul includea cel puțin un vârf, Hășmașul Mare sau Ecem, dar vremea nu ne-ar fi lăsat să vedem nimic. Abia de am zărit stâncăriile Pietrei Singuratice, spre uimirea mea că sunt totuși atât de aproape.
Începem coborârea și variem pe triunghi roșu și din dorința de-a evita gheața de la venire, că poate e mai ușor pe partea asta. Ni se arată câte un petec de cer albastru și o clipă stăm la taifas dacă să urcăm totuși spre vârf. Neah! Și coborâm, și ne surâde soarele, ne bucurăm de contrastul luminii calde cu norii ca de furtună – până la urmă nu e o tură total nereușită!
Și pe triunghi roșu avem parte de destule porțiuni alunecoase, dar e mult mai bine ca la urcare. Doar când intrăm pe firul văii dăm de un forestier ce pe mai bine de o sută de metri e pârtie de bob, dar una cu aterizare în pârâu, și el înghețat.
De la ieșirea la drumul principal (pietruit) până în centru au mai fost vreo doi kilometrii de tropăit. Timpul a trecut repede și cu toate că drumeția noastră a fost scurtă, am ajuns destul de epuizată la final: obosisem de la atâta concentrare de-a mă uita pe unde merg (fără ochelarii de vedere pe nas, ăst efort e îndoit de lumina slabă), aveam deja febră de la încordarea mersului, iar bocancii de iarnă sunt buni doar pe zăpadă, altfel instrumente de tortură…
Ca un cumul de concluzii, tura aceasta e memorabilă pentru: cel mai alunecos traseu parcurs vreodată, cea mai nebăubilă fiertură, cea mai spectaculoasă alăturare stâncă-cabană, cel mai apropiat loc de izvorul Oltului (locuiam pe strada asta…). În plus, descoperirea Bălanului m-a făcut să fiu curioasă și în privința altor orașe mici sau colțuri de țară, iar peisajul dinspre Brașov e destul de pitoresc pe alocuri (amatorii de pedalat cursiere deja au pus ochii pe niște drumuri).
Vai cum a iesit poza aia la „poarta” de intrare in Balan…
In orice caz ma si mir cat ai reusit sa scoti dintr-o tura de 5 ore in care mai mult am patinat decat am mers.
Clar trebuie sa mai revenim in zona, poate in primavara, sa exploram locurile pe vreme mai buna, pentru ca zona mi-a placut.
A ieșit faină poza (ca mesaj, tehnic e câh!): suntem ludici!
Am scris mai mult pentru orășel decât pentru muntele… pe care nu l-am prea văzut. Partea rurală din Bălan e cea care m-a atras, dar și faptul că e cumva un capăt de lume: dincolo de Bălan asfaltul se preface în piatră și se pierde în munte 🙂
Am desenat deja un traseu de ciclotursim in zona, ca sa exploram si ce se intinde dupa ce se termina asfaltul. Numai sa se usuce mai bine pe jos…
am fost acum multi ani si am ramas cu aceeasi senzatie de oras vechi, inghetat in timp, dar plin de un farmec aparte fiind in inima naturii…
Minunate trasee gasiti! 🙂
Eu le descopar din fata calculatorului multumita unor drumeti adevarati ca voi, iar rareori ma urc in masina si caut un drum mai putin umblat.
De fapt, nu drumeti, ci exploratori!
Grozave poze!
Felicitari (si) pentru aceasta noua postare!
Eh, acestea sunt trasee marcate, de găsit de toată lumea. Dar pe de altă parte sunt un bun pretext de a cunoaște locuri și manifestări culturale ale românilor, maghiarilor, sașilor etc.
Asadar vorbim nu numai de drumetie, ci si de cercetare!
Avand in vedere ca zilele astea am auzit ca se intentioneaza scoaterea istoriei din scoli, am putea ramane cu lectii frumoase si interesante pe bloguri!
Urmarind harta, mi-am reimprospatat cunostintele de geografie si am constatat cu surprindere ca locurile descrise de tine sunt foarte aproape de locul natal al unui fost coleg, acum pensionar! 🙂
Un pretext bun să reiei legătura cu el și să-l vizitezi, are timp să te plimbe prin zonă!
Ne-am auzit acum vreo doua saptamani. Locuieste in acelasi oras cu mine, dar in alt cartier. Isi viziteaza locurile natale o data pe an. Anul trecut i-am sugerat sa schimbe traseul facut an de an pe la sud de Meridionali, si sa mearga prin nordul lor pe ruta Hateg – Sibiu – Sighisoara – Miercurea Ciuc – Palanca (jud. Bacau)…
Buna seara. V-am vazut intamplator pe Carpati.org. Sunt profund impresionat de ceea ce ati scris acolo, limbajul, materialul foarte bogat, de pe acest blog personal. Ma bucur foarte mult pentru ca sunt si astfel de oameni in acesta lume; pentru darul ( sau darurile ) cu care v-a inzestrat cerul pentru a exprima, reda asa de frumos, unic,impresionant ceea ce ati experimentat personal in periplurile cararilor din natura! Am copilarit si trait vre-o douazeci de ani in Balan. Am colindat in lung si lat imprejurimile orasului. I-am vazut, cunoscut si perioada sa de glorie (am prins cativa ani inainte de ’89). Cu siguranta voi aprofunda tezaurul impartasit aici de dvs. La blogul lui Ioan Stoenica am fost de asemenea tot asa de impresionat ca la al dvs. Fiind la randu-mi un mare iubitor al naturii, impartasesc si eu cu altii ceea ce e valoros, datator de satisfactii, impliniri reale, deosebite in aceasta viata. Cu mult respect, apreciere pentru tot ceea ce sunteti, faceti, Ovidiu.
Mulțumesc frumos pentru aprecieri și mă bucur mult să știu că nu am scris „degeaba”. Nu scriu mai niciodată degeaba, încerc să las o amintire personală dragă în urmă, dar și să amintesc/prezint și altora locuri și stări care într-adevăr, sunt deosebite și ne umplu viața.