Două văi şi-o brână pentru o cunună:
Portiţa Caraimanului

Urmând un plan secret al lui Andrei despre care nu știu nimic, iar dacă aș ști ar fi evident o scăpare din partea lui, aflu vineri seară că mergem iarăși în Bucegi și iarăși pe-o vale seacă. În acest caz iarăşi sună bine şi o surpriză a fost doar numele traseului, pentru că la restul mă așteptam. Citesc puțin din Kargel, dar pun și cartea în rucsac pentru o lectură suplimentară în mașină.

De data aceasta meniul include:

• Valea Seacă a Caraimanului –  traseu nemarcat, gradul 1B, cu plecare din pârtia Kalinderu (Bușteni);
• Valea lui Zangur – traseu nemarcat, 1B, cu plecare din Valea Seacă;
• Brâna Portiței – intrare din Valea lui Zangur – brâna traversează fețele Caraimanului de la baza Hornurilor Văii Seci până în Valea Jepilor;
• Portița Caraimanului – o arcadă naturală de piatră;
• Brâna Portiței – continuare spre Valea Jepilor;
• Valea Jepilor – intrare pe la cota ~1800, traseu turistic, CA

exact în această ordine și doi voinici pregătiți să urce dealul la portiță: Claudia și Andrei.

Sâmbătă, la 8:03 începem să urcăm pârtia Kalinderu după ce-l lăsasem pe Jimny parcat frumușel pe-un pod și pe-un cățel cu urechi asimetrice de pază lângă. Era deja cald și îl aud pe Andrei zicând că e vremea numai bună și cum știu că nu-i place căldura îmi dau seama că pe un astfel de traseu o preferă oricărei alte variante. Cum Andrei nu vorbește decât întrebat și-atunci dacă știi ce să întrebi, orice altceva venit benevol din partea dumnealui poate fi considerat informație.

Urcușul pe pârtie scoate jumătate de suflet din noi, dar norocul nostru cu ghinionul iubitorilor de schi că sunt doar câteva sute de metri. Traseul începe de undeva din dreapta, de la marginea pădurii și e ”aproape” marcat cu o cruce roșie simplă. Noi nu găsim din prima intrarea oficială(nici nu ne aşteptam de-altfel) ci un fel de drum pe care continuăm până dăm și de marcaj. Ba da, am găsit traseul din prima, dar amintirile îmi joacă feste… Poteca continuă destul de vizibil, există două variante de CR, semn că marcajul a fost refăcut nu demult, pădurea e incredibil de liniștită deși oferă un peisaj puțin cam sinistru: o mulțime de copaci sunt căzuți de-a valma şi parcă îi şi simţi putrezind. O păsăre cu penaj cărămiziu s-a oprit o clipă pe una din puținele ramuri însorite. M-am oprit și eu, și noi, ea a zburat mai departe, noi am mers mai departe. A fost unul din acele momente care îți rămân foarte bine întipărite în minte tomai datorită simplității lor. O simplitate cu valoare de simbol.

pe pârtia Kalinderu

pata de culoare

N-am mers mult prin pădure şi am intersectat Valea Seacă. După experienţa umedă de pe Seaca dintre Clăi aveam oarece urmă de îndoială, dar se pare că o săptămână de caniculă a secat până și cele mai încăpățânate dintre izvoare.

Am început să urcăm și după nici 5 minute am zis hopaaa! stai că ăsta e un 1B adevărat. Or fi fost și bocancii de vină, m-am cam dezobișnuit de ei mai ales de când am adidașii de trail-running mult mai ușori și mai aderenți, cert e că debutul pe vale a fost stângaci rău și m-am simțit de câteva ori nesigură pe mine. M-am poticnit la câteva săritori, i-am cerut lui Andrei să scoată cordelina de fiecare dată când măcar psihic am avut nevoie de ea, odată chiar m-am blocat și uite așa a venit și momentul pe care îl așteptam demult: al nu pot-ului. Desigur că am putut până la urmă.

pe Valea Seacă a Caraimanului printre pietre, dar nu de piatră

Pentru un om ambițios, dar și cu un simț al măsurii cu care nu face însă prea des paradă, să recunoască ca îi e greu e… tare greu. Am făcut-o şi pe asta când stânca nu m-a vrut din prima și-am cerut ajutor. Cu toate astea, am știut că e doar una dintre lecțiile de care aveam nevoie: experiența vine cu timpul și tehnica nu e doar o chestie de citit prin cărți. Sunt mulțumită de mine că n-am riscat nimic, a fost mai mare curajul să-i cer lui Andrei să țină cordelina aproape. Aş fi vrut desigur, să nu fie aşa şi să mă dau mare cât de curajoasă şi pricepută sunt, da’ n-a fost să fie… Data viitoare, când va fi cazul, mă voi revanşa 😉

Cu cât înaintam aveam să băgăm de seamă că valea nu-i atât de seacă, unele săritori fiind de fapt mici hornuri cu pereţi umezi ce se terminau cu jgheaburi alunecoase. Cum prizele pentru mâini erau scumpe la vedere, iar picioarele nu se descurcau grozav cu patinajul pe piatră am adoptat tehnica înfoiatului. Mersul în patru era prea puțin deja, am trecut la cel în opt, adăugând palmelor și tălpilor, coatele și genunchii. Andrei trecea primul și mă simțeam excelent dându-mi cu presupusul pe unde e mai ușor. Așa se vedea mai de jos, numai că pe propria piele experimentam cu totul altceva. Cert e că de multe ori am fost avantajată de înălțime, dar și dezavantajele s-au ținut lanț: unde Andrei abia intra cu picioarele, eu intram toată, unde Andrei scăpa c-un pas eu trebuia să fac doi, ce să mai zic de faptul că un om mic trebuie să se înfoaie din toate cele ca să poată înainta, iar hornuleţele erau enervant de largi.

N-a trecut mult și arătam ca de pe front, juliturile mici și dese făcându-mă să icnesc de câte ori atingeam piatra, mai mult din greşeală decât de nevoie – asta cred că mă şi enerva peste măsură. Acum, nu era vina pietrei că eu odată prinzând o priză cumsecade mă trăgeam cu toate cele în sus și de multe ori nu era loc de doi genunchi. Cei din urmă nu erau de data asta cei dintâi. Cum eram ocupată cu traseul, peisajul și starea vremii, am lăsat soarta juliturilor pentru la final când oricum se face și numărătoarea. Am mai experimentat râmuirea, asta e chiar faină căci fără să te tragi de ceva, înaintezi de voie, de nevoie, printr-o târâre de-a lungul celui mai prietenos dintre pereti. Cu ocazia asta am aflat că unele părți din mine mă ajută, altele mă trag în jos, cert e că pe total am o viteză de înaintare rezonabilă: nu m-a luat cu somn.

Săritorile au variat în fel și chip până la Săritoarea lui Zangur cu Zade, mama lor, de vreo 25 de metri, debutând cu un jgheab umed și alunecos. Andrei a plecat primul și s-a descurcat de minune spre admirația mea mută căci am stat jos și-am așteptat în liniște până când l-am văzut ieșit. Nu se mai zărea așa bine ce făcea pe-acolo pe sus, dar am putut să-mi dau seama că finalul se lasă cu strădanie serioasă. A ajuns, a montat regruparea și mi-a aruncat coarda. Cum vremea nesiguranței trecuse și picioarele nu mai tremurau fără eforturi serioase, am pornit pe săritoare fără prea mari probleme. Ieșirea din săritoare, ușor surplombată, nu mi-a căzut tocmai bine, și gândul că Andrei o urcase la liber și cu rucsacul ăla greu în spate îmi dădea fiori. Bine că de jos se vede altfel…

Andrei pe Saritoarea lui Zangur cu Zade

coooooaaaardăăă!

şi pornesc şi eu pe marea săritoare

Am plecat mai departe, norii ne cam dădeau târcoale și întoarcerea ar fi presupus un șir lung de rapeluri ceea ce oricât de cool sună nu mă încânta deloc. În dreapta se vedea Vârful Picătura, în față Țancul Uriașului, iar intersecția cu Valea lui Zangur se apropia. Până acum mersesem doar o treime din Valea Seacă a Caraimanului și trebuie să recunosc că nu fusese timp de plictiseală. Am intrat pe Valea lui Zangur, e prima vale care face stânga din Seacă și judecând și după săgețile marcate nu e loc s-o ratezi. Marcajul continua să ne însoțească, iar din când în când am ocolit câteva săritori prin stânga, prin jnepeni sau pe la marginea pădurii urmând fâșiile de benzi galbene legate de crengi. Nu știu cine s-a ocupat de aceste marcaje, dar mulțumirile sper să-i ajungă din urmă.

Crucea de pe Caraiman mult mai aproape decât în realitate

Norii și tunetele nu ne prea dădeau pace și deși Andrei nu era categoric în pivința înaintării, știam și eu că de-acum era mult mai ușor înainte. Am mai urmat câteva săritori, pe unele dintre ele am mers eu prima și m-am descurcat pe cât de bine mă așteptam. Mă obișnuisem cu bocancii, cu jgheaburile alunecoase, cu juliturile, riscam doar nasul să-l mai zdrelesc, însă m-am străduit să nu. În plus de asta, faptul că nu te așteaptă nimeni sus, nu lasă loc de prea multă învârteală, deciziile se iau mult mai repede, oboseala nu are timp să se instaleze și astfel hop-țop gata săritoarea. Nu, nu e chiar atât de simplu, numai eu ştiu câţi bolovani am îmbrăţişat şi cum nu-mi mai venea să le dau drumul.

oglindirea

De la un punct încolo n-am mai dat de marcaje. Andrei mai fusese de două ori pe Seaca Caraimanului, dar era prima dată și la el pe Valea lui Zangur așa că nu știam exact cam cât mai avem. Știam însă direcția: înainte și n-a trecut mult până când valea s-a domolit și s-a terminat exact în Brâna Portiței, o potecă subțirică, dar bine conturată prin iarba mare a pajiștilor alpine.

ieşind dintr-o săritoare cu fereastră – Săritoarea lui Zangur

Am mers spre stânga și ne-am oprit la prima muchie întâlnită. Din marea de jnepeni, priveliștea ni se oferea generoasă: aveam Valea Prahovei la picioare și norii amenințători deasupra. Am stat puțin cât să facem poze, ne-am fi lungit, dar tuna și am pornit-o spre Portiță la care am ajuns mult mai repede decât îmi făcusem eu calculele. Locul e… incredibil de simplu și de fain. Arcada de piatră nu foarte înaltă, adăpostește o mică grotă unde, judecând după crenguțele de jnepeni și după bobițele maronii, caprele negre se opresc des pe-aici.

Valea Prahovei din Brâna Portiţei

Portiţa Caraimanului

Andrei îşi dorea de mult să ajungă aici…

Cum ploaia nu părea să ne ierte hotărâm să mergem mai departe, până în Valea Jepilor mai avem vreo oră de mers și tocmai când eram pe plecare un tunet ne-a făcut să ne răzgândim. Un alt tunet, ne-a făcut să ne așezăm frumușel chiar sub portiță și astfel ne-a nimerit ploaia în cel mai bun adăpost posibil. Îi cer părerea lui Andrei, mă bucur că am lângă mine omul care știe câte ceva despre fulgere și din reacția lui îmi dau seama că nu suntem foarte expuși.

Dacă tot ne-am făcut comozi, am făcut și a doua pauză de masă și am așteptat să se oprească ploaia. N-a plouat cine știe ce, doar cât să ude iarba și să facă brâna ceva mai alunecoasă. A fost tare fain să stăm acolo, cuminţi, cu picioarele suspendate pe un prag de iarbă de sub care valea cobora ameţitor, să ne bucurăm de o clipă de pace departe de lumea zbuciumată ale cărei zgomote urcau până aici sus, dar care se reducea la o mulţime de forme, linii şi culori… De sus, oamenii nu se mai văd, oraşele sunt pete albicioase într-un ocean de păduri, iar muntele îţi dă un sentiment aparte: nu te ocroteşte de ce te aşteaptă jos, nu-ţi oferă o alternativă, nu te răsplăteşte, ci îţi arată lucrurile aşa cum sunt: acoperişuri ce acoperă ziduri de sub care perspectiva va fi mereu îngrădită de dimensiunea ferestrei pe care priveşti. Într-un loc ca acesta simţi că poţi opri pentru o clipă toate gândurile. Într-un loc ca acesta, gândurile se vor ruşina de la sine.

Cum tunetele s-au oprit, ne-am ridicat și-am început coborârea. Poteca e foarte frumoasă, traversează tot felul de poienițe pline de flori printre arborii de zada, iar soarele de după ploaie făcea ca totul să pară și mai frumos. În ideea că avem șanse mari să vedem capre negre ne-am tot lungit ochii după ele, dar mai mult le-am văzut fugind. Andrei chiar a discutat puțin cu ele, le sâsâia cumva, răgușit, și ele răspundeau. Una chiar l-a provocat la vorbă, dar tot n-a stat locului. A fost foarte interesant momentul, o joacă naivă căci ele își deconspirau ascunzișul după care tot ele o zbugheau ca nebunele la vale. Priveam mai mult în sus doar, doar să nu mă trezesc cu vreuna fără frâne.

Brâna Portiţei – o punte îngustă pentru privelişti mari

altfel de îmbrăţişări

cătare spre Valea Jepilor

După încă vreo trei muchii am ajuns și în Valea Jepilor. Locul oferea o perspectivă nouă: cascada se vedea întreagă de la coborârea din platou până la baza ei în traseul turistic. Andrei mi-a zis că de fapt cascada e doar cea de jos, dar aşa cum vedeam eu de-acolo toată căderea de apă îmi părea o cascadă şi aşa vă zic şi vouă. Oricum, în lumina caldă a soarelui şi prin iarba aceea înaltă şi plină de flori simţeai că se revarsă în tine toată liniştea Bucegilor şi dincolo de orice prejudecată, e destulă! Andrei mi-a zis că-mi pot da casca jos, puteam mai demult, dar o făcusem uitată – mă simţeam bine cu ea. Chiar m-a amuzat o fază: aveam o senzaţie de parcă mi-ar fi intrat o gâză în păr şi din reflex duc mâna în viteză izbind-o de cască – uitasem că o aveam pe cap şi-am uitat şi de gâză după efectul trosnirii.

Pe vale turiştii coborau, urcau şi în apropierea serii nu mai era aşa aglomeraţie. Noi mergeam într-un ritm normal, obosiţi puţin, urmărind toate zig-zag-urile potecii pentru o coborâre cât mai lină, gândindu-ne că în Buşteni ne aşteaptă o cola rece şi nişte îngheţate, dar şi Jimny parcat în partea cealaltă a oraşului. Ajungem la concluzia că oricât de dragi ne-ar fi potecile de munte, ce e mult strică şi nu mai e loc de încă o Vale a Jepilor în viitorul apropiat. Eu cel puţin, am fost de trei ori într-o lună, am urcat-o la maraton şi am coborât-o de două ori dinspre Brâul lui Răducu şi dinspre Brâna Portiţei.

pe o vale muuult umblată

În Buşteni băgăm o promenadă în viteză până la maşină printre cârdurile de plimbăreţi în şlapi şi nu mă mai miră asta – ei au aspectul normal într-un oraş de la poale de munte. Privesc mereu la Cruce, la triunghiul acela de stâncă al Portiţei, la valea ascunsă pe care tocmai o urcasem şi mă bucur că ceea ce văd nu e doar un peisaj de încadrat într-o poză. Bocancii îmi sunt murdari, la fel mâinile şi picioarele, pielea coatelor şi-a genunchilor se strânge în jurul juliturilor şi ustură la întinderi, dar mă simt incredibil de natural şi de bine aşa.

Acum sunt printre ziduri, zidurile sunt acoperite, ferestrele mă lasă să privesc mai departe doar cât vor ele, dar o parte din mine e încă sus la Portiţă. Şi o înţeleg de ce nu mai vrea să plece.

______________________________

Concluzii?
După 12 ore pline pe munte, experimentând o vale de un nivel mai ridicat ca al Văii Seci dintre Clăi pot spune că sunt în perioada de reevaluare. M-a pus pe gânduri valea asta şi bine mi-a făcut. Poate exagerez puţin cu-atâta gândit şi analizat, dar prefer s-o fac acum decât în viitor pe un traseu… într-o situaţie neplăcută.
Recomandări?
Traseele nemarcate ar fi bine să fie abordate în ordinea crescătoare a gradelor şi alături de cineva care le cunoaşte şi care stăpâneşte tehnica de coardă. Mai mult decât atât atitudinea trebuie să fie orientată spre echipă şi spre comunicare.

______________________________

Mai puteţi citi Jurnalul lui Andrei

împreună