file si amintiri

Gia mi fur dolci inviti a empir le carte I luonghi ameni.

Locurile placute mi-au fost dulci imbolduri la scris.

Imi doresc sa existe un loc tainic, un anticariat poate, pe o straduta ingusta cu o usa grea din fier forjat si sticla colorata, cu ferestre mari, dar slab luminate si in care intrand sa simt mirosul puternic de carte veche. Rafturile sa urce pana in tavan, iar in colturi cateva lampi sa produca o lumina galbena si plapanda suficienta doar deslusirii titlurilor si randurilor mai mari.

Imi doresc sa stau acolo ceasuri bune, sa caut, sa ma mire varsta unora dintre carti, insemnari scrise cel mai adesea cu creionul, semnele trecerii prin atat de multe sau de putine… maini. Sa nu-mi spuna nimeni sa plec ca se apropie ora inchiderii.

Imi doresc sa nu caut ceva anume, doar sa nu incetez a cauta.

Sa deschid cu sfiala o carte veche, veche si sa ii miros filele. Sa simt ca e o intreaga poveste acolo, dincolo de cea scrisa…

P.S. Acasa, in podul casei, era o lada veche din lemn cu cartile unchiului. Urcam si stateam ore intregi in semiintuneric, caci singura lumina intra doar pe sub stresini, scotand fiecare carte din lada si studiind-o ca mai apoi sa le pun la loc in aceeasi ordine. Era un ritual prin care timpul si spatiul erau ignorate de mintea copilului curios, atras de cartile „pentru oameni mari” si pentru care povestile se inventau numaidecat atunci cand nu existau…